Acordurile de pace promovate de Donald Trump se dovedesc, în majoritatea cazurilor, lipsite de efecte concrete, chiar dacă liderul american pare convins de contrariul. Care sunt, de fapt, mizele și intențiile sale reale?
Președintele american Donald Trump susține că a pus capăt la opt războaie în primul an de la revenirea sa la putere. Însă mai multe dintre acordurile sale de pace sunt, în realitate, eforturi în mare parte inutile. Ne întrebăm prin urmare care sunt intențiile sale reale?
„Astăzi am reușit acolo unde mulți alții au eșuat”, a declarat cu vădită satisfacție președintele american Donald Trump în momentul în care președinții Rwandei și Republicii Democratice Congo (RDC) au semnat un acord de pace la începutul acestei luni. Potrivit calculelor Casei Albe, înțelegerea a marcat al optulea război încheiat de unul singur de către liderul american.
Însă dincolo de Oceanul Atlantic, în multe părți ale continentului african, inclusiv în RDC, termenul „pace” rămâne o idee mai degrabă evazivă.
În loc să sărbătorească acordul semnat la 4 decembrie, oamenii din nord-estul RDC rămân adăpostiți în casele lor, paralizați de teama pentru ceea ce va să vină, în condițiile în care animozitățile continuă.
Peste jumătate de milion de persoane au fost strămutate în întreaga regiune doar în săptămâna care a urmat acordului de pace, informează Biroul ONU pentru coordonarea afacerilor umanitare (OCHA).
Vremuri complicate în pofida așa-numitei păci
"Semnarea acordului de pace a declanșat noi lupte între rebeli și forțele de apărare ale RDC. Ce s-a întâmplat a fost că rebelii au preluat controlul asupra unor noi teritorii, inclusiv asupra orașului Uvira", a declarat pentru DW o sursă anonimă din cadrul unei organizații umanitare care operează în RDC.
"Pare mai degrabă un acord politic bazat pe rezultatul presiunii americane decât un proces sau un acord de pace pe bune", a adăugat sursa.
Însă RDC nu este nicicum unicul loc în care flamboianta retorică a lui Donald Trump cu privire la încetarea războaielor și stabilirea ordinii pare să fie doar o perdea de fum.
În octombrie, la puțin timp după o ceremonie de pace sponsorizată de Casa Albă, peste o jumătate de milion de oameni fugeau din nou de confruntările de la granița dintre Cambodgia și Thailanda. Potrivit relatărilor de la fața locului, confruntările continuă, în flagrantă contradicție cu asigurările contrare emise de Casa Albă.
În ultimele săptămâni s-au înregistrat inclusiv încălcări ale condițiilor de încetare a focului între Israel și Hamas. De altfel, percepția lui Trump cu privire la rolul SUA în scurtul război dintre Israel și Iran de la începutul acestui an reflectă mai degrabă lipsa capacităților militare ale Republicii Islamice de a riposta împotriva Israelului decât o inițiativă de pace reală.
Reprogramarea bătăliilor și amânarea confruntărilor
De fapt, două dintre cele opt războaie pe care Trump susține că le-a încheiat nici nu au fost conflicte reale. Nici între Egipt și Etiopia, nici între Serbia și Kosovo, nu a existat o stare de război, ci a fost vorba strict despre dezacorduri diplomatice.
În alte părți, chiar și aliații lui Trump par să se extragă din sfera sa de influență. În ceea ce privește tensiunile dintre India și Pakistan, New Delhi încearcă să slăbească implicarea SUA, în timp ce Pakistanul continuă să curteze administrația Trump.
Singurul conflict despre care administrația Trump poate spune în mod rezonabil că a contribuit la rezolvarea sa este disputa dintre Armenia și Azerbaidjan. În acest caz, implicarea proactivă a SUA a dus efectiv la încetarea unor tensiuni care au durat aproape 40 de ani.
"Ceea ce el numește pace au fost de cele mai multe ori pauze, acorduri de normalizare sau victorii la conferințele de presă care au ignorat cauzele profunde ale conflictului. Acestea nu au fost acorduri de pace durabile, ci soluții politice pe termen scurt care mai degrabă au amânat decât au prevenit un nou război", spune Medea Benjamin, fondatoarea grupului antirăzboi Code Pink, cu sediul în SUA.
Nu tot ce strălucește este aur
Dorința președintelui american de a intra în istorie ca al cincilea lider al țării sale căruia i se acordă Premiul Nobel pentru Pace este cunoscută.
Istoricul Theo Zenou consideră însă că, dincolo de mirajul Premiului Nobel, există o motivație chiar mai viguroasă care îl animă pe președintele Trump în cel de-al doilea mandat la Casa Albă. Este vorba despre aspirația de a fi recunoscut și aclamat la nivel global drept un lider de anvergură.
"El știe că nu există nimic mai nobil decât să fie considerat un pacificator, dar nu vrea să facă munca grea de pacificator, care implică supravegherea proceselor îndelungate de reconciliere între națiunile aflate în război", a declarat Zenou pentru DW.
Eugenio Costa Almeida, cercetător la Institutul Universitar din Lisabona (ISCTE-UL), observă o tactică a rolului de diplomat al lui Trump care depășește dimensiunea prestigiului personal, operând "la intersecția dintre strategia geopolitică, interesele economice și o logică de afirmare a leadership-ului personal și electoral".
"America pe primul loc" în Sudul global
Costa Almeida atrage însă atenția că liderul american nu reușește să controleze eficient această intersecție complexă, subliniind că multiplicarea inițiativelor de pace lansate de Trump tinde să excludă actori-cheie implicați direct în conflicte.
În cazul Congo, Almeida amintește că gruparea rebelă M23 a fost complet exclusă din acordul de pace "trumpist", după ce, cu câteva luni înainte, abia semnase un acord provizoriu cu guvernul RDC în Qatar.
Benjamin de la Code Pink afirmă că eforturile lui Trump de consolidare a păcii au prea puțin de-a face cu un interes real de a vindeca o lume fragmentată, ci reflectă mai degrabă dorințele manifeste ale susținătorilor săi politici.
Prin faptul că pare să pună capăt acestor conflicte în străinătate, Benjamin consideră că președintele SUA reușește să se ridice la înălțimea sloganului "America pe primul loc". Această promisiune i-a înlesnit lui Trump realegerea de către susținătorii săi MAGA și i-a permis să justifice oprirea ajutorului militar, a ajutorului pentru dezvoltare și a altor ajutoare financiare pentru țările străine.
Pacea ca instrument de coerciție
Pe de altă parte, există un război și acasă, respectiv întrecerea tot mai hegemonică a Americii cu China.
Conform noii strategii de securitate națională prezentată recent, combaterea puterii Chinei pe scena internațională este acum principala preocupare a guvernului american.
"Semnarea așa-numitelor acorduri de pace în stânga, în dreapta și în centru îi permite lui Trump să își afirme poziția de lider global și să poziționeze Statele Unite ca un mediator indispensabil într-un moment în care China își extinde influența diplomatică și economică în Africa, precum și în alte regiuni", afirmă Costa Almeida.
"Competiția dintre puterile globale, în special pentru accesul la resurse strategice, cum ar fi mineralele critice și pământurile rare, cum ar fi cele din RDC, sugerează că reducerea sferei de influență a rivalilor precum China poate fi un factor de bază", adaugă el.
Zenou adaugă că Trump este dispus să facă uz de "toate pârghiile pe care le consideră acceptabile" pentru a-și atinge obiectivele sale (și ale SUA) și că nu ar ezita să utilizeze "coerciția sau intimidarea pentru a obține ceea ce vrea".
Astfel, acordurile intermediate de Trump par să răspundă, în esență, unui obiectiv central pentru statele implicate, adesea fără ca acestea să îl formuleze explicit, respectiv atragerea favorii liderului american și, în contrapartidă, obținerea unor tarife reduse sau a unei cooperări mai strânse cu Statele Unite în domeniile economic și al securității.
Paula Alves Silva