Un nou roman răstoarnă formula obișnuită a distopiei și surprinde o senzație tot mai familiară: aceea a unei prăbușiri lente, în mijlocul căreia viața de zi cu zi continuă. Într-o analiză publicată de The Atlantic, Hillary Kelly vorbește despre un astfel de scenariu: apocalipsa ar putea fi un șir de catastrofe cu care ajungem, pur și simplu, să ne obișnuim.
În City of London, exact pe locul fostului sediu al Companiei Indiilor de Est, se află o construcție neobișnuită, supranumită „clădirea întoarsă pe dos”. Spre deosebire de zgârie-norii strălucitori și ascuțiți care o înconjoară, aceasta este acoperită de un înveliș de instalații: conductele de aer, cablurile electrice, lifturile și țevile sunt amplasate la exterior, scrie Hillary Kelly în The Atlantic.
Înăuntru funcționează Lloyd’s of London, instituția cu o istorie de trei secole care susține asigurători din întreaga lume și oferă garanții financiare. Așa că, atunci când o specie de ființe fără formă precisă, numite iGhetti, ajunge în Anglia, Lloyd’s pare o țintă firească. Ce cale mai bună de a domina omenirea decât preluarea inimii economice a imperiului?
Și poate că nu există un loc mai potrivit pentru noul roman al lui M. John Harrison, The End of Everything, inclus pe lista scurtă a Premiului Booker: o clădire cu o semnificație uriașă, dar și irezistibil de stranie.
Romanul este scurt, derutant și ignoră convențiile ficțiunii distopice. Acțiunea se petrece peste aproximativ 20 sau 30 de ani, în principal în micile orașe de pe coasta comitatului Kent, unde entități ciudate sunt aduse de valuri la țărm. Ar putea fi extratereștri, mașini biologice sau aproape orice altceva.
Aceste „artefacte”, cum sunt numite, au apărut cam în același timp cu iGhetti. Împreună au dat peste cap viața cunoscută, transformând Marea Britanie, în doar un deceniu, într-un loc de nerecunoscut.
Pe măsură ce un bărbat, Phillip Tennent, se deplasează prin această nouă ordine a lumii, toate tiparele ficțiunii postapocaliptice dispar. În locul lor apare o idee mult mai actuală și mai provocatoare: apocalipsa ar putea să nu fie deloc un sfârșit, ci un lung șir de întâmplări inexplicabile, care ne dezorientează.
Scriitorii își imaginează de mii de ani diferite versiuni ale sfârșitului lumii. Povestea arcei lui Noe este doar un exemplu de narațiune religioasă străveche despre nimicirea omenirii. Teama care pare să bântuie însă mintea omului modern este că totul s-ar putea încheia cu un scâncet, în locul unei explozii.
În criticile despre capitalismul târziu, în celebra memă cu un câine care spune „Totul este bine” în timp ce camera arde și în alte expresii ale neliniștii contemporane, apare tot mai des aceeași idee: lumea trece printr-o apocalipsă în desfășurare. O succesiune de catastrofe atât de lente încât nu te împiedică să cauți haine la reducere în timp ce totul se destramă.
Ficțiunea preferă dramatismul, așa că majoritatea romanelor postapocaliptice sunt construite în jurul unui singur Eveniment.
În Station Eleven, de Emily St. John Mandel, The Stand, de Stephen King, și Severance, de Ling Ma, este o epidemie care decimează populația. În The Road, de Cormac McCarthy, și A Canticle for Leibowitz, de Walter M. Miller Jr., pare să fie o catastrofă nucleară. În Parable of the Sower, de Octavia Butler, și Gold Fame Citrus, de Claire Vaye Watkins, este o prăbușire climatică rapidă și imposibil de oprit.
Oricare ar fi Evenimentul, acesta schimbă radical felul în care trăiesc oamenii. Grupuri de supraviețuitori caută conserve pe cale să se strice, se formează triburi care se luptă între ele, iar rămășițele vieții moderne dispar sub praf și moloz.
Există întotdeauna un „înainte” și un „după”: două perioade distincte, care nu mai pot fi împăcate.
Harrison preferă însă inexplicabilul. Evenimentul său nu decimează omenirea. Societatea continuă să existe chiar și atunci când structurile sociale se dizolvă. Personajele încă mănâncă croasante, se ceartă despre bătălii din Al Doilea Război Mondial și organizează petreceri cu dans, în ciuda a ceea ce numesc „dezastrul”.
Tennent, care locuiește lângă mare, descoperă un artefact și plănuiește să-l vândă. Pe măsură ce îl vede transformându-se (îi cresc mâini și, în cele din urmă, începe să vorbească) se întreabă în repetate rânduri de ce țara lui continuă să se schimbe și cum se întâmplă asta.
Oricât ar încerca să înțeleagă, detaliile transformării Marii Britanii nu se limpezesc niciodată. Este ca la un control oftalmologic în care fiecare schimbare a lentilelor dezvăluie doar un alt fel de neclaritate. Unele lucruri sunt totuși prezentate ca certe. Europa a dispărut. Un personaj nedumerit face o pancartă pe care scrie, foarte potrivit: „CUM POȚI SĂ RĂTĂCEȘTI UN CONTINENT?”
Migrația și-a inversat direcția, iar avioanele nu mai zboară, așa că britanicii se îmbarcă frecvent pe feriboturi care pleacă spre alte ținuturi. Economia a devenit o noțiune istorică. Nu mai există un guvern propriu-zis, iar milițiile patrulează prin orașe, deși aceste acțiuni rămân în afara scenelor descrise direct în roman. Londonezii au fugit din orașul periculos, ocupat de iGhetti, apoi s-au întors, în ciuda faptului că armata britanică a continuat să bombardeze clădirea Lloyd’s.
Violența este o trăsătură obișnuită a romanului postapocaliptic, dar personajele lui Harrison ucid cu atât de puțină ezitare încât, prin comparație, răufăcătorii lui McCarthy par educatori Montessori.
Cele mai multe fapte sunt însă contestate. Până și ideea de „fapt” pare să se fi prăbușit. iGhetti ar putea să fi „ieșit din internet” sau ar putea reprezenta „o readucere a magiei în lume”. Ar putea fi extratereștri, inteligență artificială sau vizitatori spirituali.
La un moment dat, Harrison îi descrie drept „izbucniri înalte de lumină care se contorsionează”, dar în rest evită să le atribuie o formă materială, de parcă ar fi o versiune galactică a Sfântului Duh.
Expresia engleză bad patch desemnează un petic de pământ preluat de iGhetti, precum locul pe care se află clădirea Lloyd’s. Dar este folosită și în sensul obișnuit de „perioadă grea”, pentru cei care nu mai găsesc o cale de ieșire din tulburarea fără sfârșit.
„Folosirea expresiei în sensul ei mai vechi, de dinaintea crizei”, scrie Harrison, „așa cum ai vorbi despre o căsnicie sau o carieră eșuată, era poate o încercare inconștientă de a normaliza inexplicabilul și de a minimaliza dezastrul”.
Ce a fost, de fapt, dezastrul rămâne neclar. Harrison spune doar că a existat „un deceniu de confuzie” și că, „până când lucrurile au redevenit clare, clima se schimbase. Geografia se schimbase”. Nimeni nu poate cădea de acord nici măcar asupra unei întrebări de bază: iGhetti sunt un fenomen venit din exterior sau ceva ce omenirea a provocat singură?
Pentru Hillary Kelly, toate acestea sunt o metaforă a stării Angliei de astăzi. Nu este o coincidență că romanul se desfășoară în apropiere de Hastings, locul celebrei bătălii din 1066 care a schimbat istoria țării, și că iGhetti ocupă un cartier financiar golit de substanță de Brexit.
Dar experimentul lui Harrison depășește un singur referendum sau un singur Eveniment. Scriitorul pare să întrebe cum vor reacționa oamenii când vor descoperi, cu toții, că nu mai controlează destinul planetei.
În fond, The End of Everything este un roman despre capitulare.
„Apocalipsa”, scrie un personaj, „părea să se lase așteptată, devenind rapid doar o altă continuitate istorică. Cu alte cuvinte, ne-am obișnuit cu ea. Nimeni nu se așteptase la banalitatea absolută a acestui lucru”.
Portretul social construit de Harrison surprinde o idee familiară: dezastrul poate deveni repede plictisitor sau poate fi asimilat și ignorat cu o ușurință tulburătoare.
Imagini cumplite ale catastrofelor globale - orașe rase de pe fața pământului, sate înghițite de ape - trec acum pe ecranele telefoanelor noastre printre tutoriale de machiaj și comentarii politice. Putem privi barbaria și devastarea cu aceeași ușurință cu care consultăm un meniu pentru prânz.
Dacă lucrurile se întorc împotriva întregii omeniri și sfârșitul chiar vine, Harrison sugerează că oamenii vor ridica din umeri.
Oricât de sumbră ar părea această interpretare, romanul rămâne deschis către oameni și experiențele lor, apreciază Kelly. Caută legături și este, în același timp, straniu de inventiv și izbitor de familiar la nivel psihologic.
Într-un roman scurt și într-o manieră originală, Harrison reușește să schițeze o lume și un întreg fel de a o privi. Kelly consideră că scriitorul a înțeles nevoia unui limbaj și a unor imagini noi pentru a transmite realitatea emoțională a unei lumi „deconectate de ea însăși”.
Așa cum spunea poetul John Ashbery în 1977: „Nu mai poți spune lucrurile în felul acela”. Același lucru este valabil și acum.
