România nu e în situația Ungariei și astfel nu pune probleme Bruxelles-ului, iar asta pare a fi o garanție suficientă într-o Uniune Europeană șantajată deschis de Viktor Orban. Nici cu Liviu Dragnea încă la cârmă nu am fi ajuns în situația Budapestei: ar fi făcut orice abuz de putere pentru a se salva de închisoare, dar era complet lipsit de vreo înțelegere ideologică. Dar cât poate România să se salveze, paradoxal, prin mediocritate?
Tabloul isprăvilor politice din ultima vreme, de la dezbaterile din jurul majorării pensiilor până la tichete și burse școlare date de primăriile locale, nivelul mediocru al mesajelor politice, de la rățoirea unui liberal la Olanda, pe care o amenință că dacă nu lasă în Schengen, va urma un control aspru al firmelor olandeze din România, și până la gestul complet inoportun al USR de a rămâne cantonat în discursul mic „anti-PSD” și atât, cufundă România într-un populism egal repartizat și care duce la diluarea democrației, ca la carte.
Ce spune teoria?
Cas Mudde, University of Georgia
Politologul olandez (sic!), deși predă în SUA, Cas Mudde trece în revistă, într-o lucrare de referință, felul în care populismul, extrem de versatil și uneori folositor, dar mai ales dăunător, dacă e utilizat în democrații, șubrezește instituțiile și societățile, polarizează și împarte maniheist comunitățile în „cei ca noi” și „cei împotriva noastră”.
Noutatea pe care o aduce Cas Mudde în analiză este perspectiva mult mai clară și nemoralizatoare: există și situații în care populismul capătă conotații pozitive, atunci când, de pildă, este folosit pentru a mobiliza participarea societății la decizia politică, în perioadele de tranziție de la dictatură la democrație.
Sigur, și așa apar forme pervertite, este cazul lui Corneliu Vadim Tudor, menționat de altfel în lucrarea Populism: A Very Short Introduction.
Ce este, în primul rând, populismul, un termen pe care îl aruncăm lesne în luptă și în general pentru a-i desemna pe politicienii care vor să fie pe placul „poporului”?
Cas Mudde pleacă de la următoarea definiție de lucru: populismul este o ideologie slab centrată, care consideră societatea ca fiind împărțită în două bucăți antagonice: „poporul pur” versus „elitele corupte” și care argumentează, astfel, că politica trebuie să fie expresie a voinței generale a poporului (în sensul lui Rouseeau, în care voința generală se opune voinței tuturor).
De fapt, spune Mudde, populismul rareori apare de sine-stătător, este maleabil și se mulează pe forme diferite, în funcție de temele dintr-o societate sau alta.
În această definiție, populismul are doi oponenți direct: elitismul și mai ales pluralismul. Împarte cu elitismul viziunea maniheistă, noi, cei buni și voi, cei răi, doar că elitismul vede poporul ca fiind corupt de mediocritate, în vreme ce elitele sunt superioase nu doar în termeni morali, ci și intelectuali și culturali. Pluralismul e cu totul altceva, pentru că el vede tocmai diversitatea drept avantaj.
Mai există o interesecție care are istorie în România: clientelismul, în care politicienii cumpără direct bunăvoința oamenilor, fie că e vorba despre plăți directe sau privilegii asociate cu accesul la bunuri si servicii.
Diferența, spune Mudde, e că populismul e o ideologie, în vreme ce clientelismul e mai degrabă o strategie de a câștiga și exercita puterea politică. E mai slab, așadar, decât populismul, dar mai dăunător pe termen scurt. Tot ce le leagă e că sunt indiferente diferenței dintre dreapta și stânga.
Care sunt elementele populismului?
Poporul, elita și voința generală, aceste trei elemente intră în relație atunci când e vorba despre populism, spune Cas Mudde.
Auzim deseori sintagme ca „întoarcerea la popor”, „poporul suveran”, „oameni de rând” și, prin opoziție, elita politică, de la putere.
În România, nu există partid care să nu vrea să fie el reprezentantul oamenilor obișnuiți, ai poporului suveran, ai națiunii. Nu există partid care, în opoziție fiind, să nu pretindă că dă puterea/guvernarea înapoi poporului: „Luăm România înapoi”, insinuând, așadar, viciul de reprezentare politică al partidelor de la putere.
Pot să apară și forme mult mai maligne, cum este portretizarea elitelor drept „dușmani” ai țării, „vândute puterilor străine”, cum e, de pildă, cazul elitelor maghiare, acuzate fie că sunt slugi ale UE, fie chiar agenți ai sionismului, a se vedea campania de denigrare a lui George Soros și, legată, a Uniunii Europene.
E populismul în mod necesar rău?
Căderea comunismului a dus la un sentiment generalizat de populism în Europa centrală și de Est, remarcă Cas Mudde. În țări unde societatea civilă a jucat un rol important de rezistență sau chiar în căderea dictaturii comuniste, cum sunt Polonia și Germania de Est, mesajele au fost eminamente populiste: „noi suntem poporul”, de pildă. În acest caz limitat, putem vorbi despre un populism pozitiv, care a dus la încurajarea participării la decizia politică.
Dar rareori populiștii chiar sunt outsideri autentici, exemplele aici sunt Hugo Chávez și Alberto Fujimori. De cele mai multe ori, ei provin fie din sistem, fie din proximitatea acestuia: aici, unul dintre exemplele date de Cas Mudde este acela al lui Corneliu Vadim Tudor, liderul partidului de extremă dreapta România Mare, fost poet de curte al dictatorului Nicolae Ceaușescu.
Dacă însă populismul poate ajuta în procesul de tranziție spre democrație, el devine nociv atunci când se instalează într-o democrație și mai ales atunci când este alimentat chiar de puterea politică.
În acest caz, spune Cas Mudde, populismul joacă un rol de de-democratizare, în trei etape: erodarea democratică, prăbușirea democrației și, la final, sistemul represiv. Prima etapă înseamnă, concret, subminarea autonomiei instituțiilor care se ocupă cu garantarea drepturilor fundamentale, printre care instituțiile de independență juridică, cele care privesc statul de drept și cele care protejează drepturile minorităților.
De ce România a rămas în prima etapă, de erodare a instituțiilor
Norocul și deopotrivă ghinionul României este că, în mare, mai toate partidele politice preiau populismul.
Partea bună e că de vină e mai degrabă oportunismul politic și cel mai adesea populismul se dizolvă în clientelism și nu capătă o anvergură ideologică, ca în Ungaria lui Viktor Orban.
Așa cum spunea istoricul italian Stefano Bottoni, într-un interviu pentru spotmedia.ro, singurul politician român care ar fi avut anvergura intelectual-malefică a lui Viktor Orban este Adrian Năstase, Liviu Dragnea și compania fiind mai degrabă sub-mediocri.
La București nu există un om politic care ar putea fi Viktor Orban. Adrian Năstase ar fi putut să aibă o evoluție asemănătoare cu cea a lui Viktor Orban. Mă refer nu numai la profilul de autocrat, ci și la profilul intelectual.
Viktor Orban are un profil intelectual remarcabil pentru Europa Centrală și de Est și acest profil i-a permis să preia controlul total în Ungaria, dar și să exercite o putere de influență pe plan global, care depășește capacitatea Ungariei.
Ungaria este o țară micuță, nu are nimic deosebit economic sau strategic. Miracolul politic al lui Orban a fost să trasforme o țară mică, fără niciun interes strategic pe plan global, într-un caz de care se vorbește continuu la nivel internațional. Erdogan, Putin și Orban, despre ei se vorbește.
A reușit să plaseze Ungaria în această galerie.
Stefano Bottoni, autorul volumului Orbán: Un despota in Europa
Partea proastă e că erodarea instituțională a României a devenit cronică, încât sunt slabe speranțe de relegitimare: a se vedea cazurile CNA, ICR, instituții care au fost compromise, denaturate, reduse la simple sinecuri fără forță publică.
România e țara în care instituția prezidențială este opacă, președintele, funcția cea mai reprezentativă, este absent în mod suveran, iar iliberalismul infiltrează instituțiile, fără a avea anvergura regimului forte al lui Viktor Orban. Iar asta, vorba lui Andrei Pleșu, e nici așa, nici altminteri.