În imaginea mea, Iisus este omul care a înțeles că întâlnirea unui om cu moartea, adică nedreptatea de a te naște, de a intra în viață cu o condamnare la moarte în buzunar este suprema cruzime imaginabilă. Știți, o pisică nu își privește moartea în ochi. Nimeni, în afară de om. Or, asta e, e teribil.
L-am întâlnit pe Gabriel Liiceanu la librăria Humanitas La Petite Bouffe din Cotroceni, într-o sufragerie plină de cărți. Prilejul interviului a fost cea mai recentă carte lansată, Ce gândește Dumnezeu. Puțină teologie, un titlu din capul locului provocator, care trimite, de fapt, la piesa lui Caragiale în care un jurnalist știa, și fără să fi fost martor la vreo discuție reală, ce gândește suveranul.
„Dumnezeului cuibărit în inima mea i s-a făcut rușine de reprezentanții lui pe pământ”, a spus una dintre supraviețuitoarele de la Coletiv, cea care ar fi putut să devină numărul 66. 65 de oameni și-au pierdut viața, cei mai mulți în urma tratamentelor precare și a infecțiilor nosocomiale”. „Avem de toate”.
Bunica mea, când voia să descrie un om rău, îmi spunea „nu are niciun Dumnezeu”. Nu era vorba de niciun politeism aici, se referea la aspectul moral, la ce are omul în el însuși. Și aș vrea să începem de aici discuția.
Cred că v-ați gândit bine. Pe mine mă ajută, pentru că în final, cel mai ușor îmi e să înțeleg entitatea, instanța care face parte din altă ordine decât cea umană, a lui Dumnezeu, exact pe linia asta: în ce măsură ideea de Dumnezeu, pe care o purtăm, cred eu, cu toții din clipa în care a apărut pe lume, odată cu omul, spiritul, această instanță, indiferent că i se poate proba sau nu existența - personal cred că nu i se poate proba nicicum - te ajută să te orientezi în viață în așa fel încât să tinzi către ceva mai înalt decât tine, indiferent în ce direcție, în direcția morală. Nevoia de a face binele, cu măsura ta, îți vine din faptul că te raportezi la un absolut al binelui.
Nevoia, când ești creator, de a face ceva frumos, îți vine în măsura în care există un ideal absolut al frumosului. Deci depozitele noastre de absolut, idealurile cele mai înalte și de neatins, atenție, de neatins, sunt importante. Nevoia asta este importantă în măsura în care, fără să avem o stea a nordului care să ne orienteze viața și s-o ridice dincolo de cotidianul banal, nu se poate face fără ideea de Dumnezeu.
Un om care n-are niciun Dumnezeu înseamnă că este un om de o banalitate, care poate să facă orice, n-are nimic sfânt în el, adică nu se orientează după nicio stea a conviețuirii, poate să ucidă, poate să fure, poate să facă din conviețuire un infern, de la cercuri mărunte, un om ticălos obișnuit și rău, până la oameni de care depinde destinul unui popor sau al omenirii și care n-au niciun Dumnezeu, putând să omoare sute, mii, milioane de oameni. Ceea ce se întâmplă sub ochii noștri azi cu războiul neașteptat, care a fost declanșat de o ipostază a răului înspăimântătoare, se face cu un om care n-are niciun Dumnezeu sau care se minte că ar avea unul și acționează în consecință.
Deci a nu avea niciun Dumnezeu înseamnă a nu putea să te situezi niciodată dincolo de micul tău eu și să poți să acționezi ținând cont de ceilalți. Or, ideea de Dumnezeu, așa cum o discut eu în această carte, merge în această direcție. Avem nevoie de lucruri pe care, chiar dacă nu le putem împlini, pentru că absolutul nu poate fi împlinit, ne ghidează, este asimptotic, cum se spune, mă îndrept către dorința de a fi din ce în ce mai bun, de a face lucruri tot mai bune în folosul celorlalți. Am frumusețea, lumea nu îmi poate fi înfrumusețată fără un ideal.
Scrieți că noi venim cumva pe lume echipați cu Dumnezeu în acest sens, al Dumnezeului lăuntric. Ce se întâmplă cu oamenii, cum ajung să piardă oamenii acest echipament care vine cumva în zestrea genetică?
Ce înseamnă a fi echipați cu Dumnezeu? Eu discut în termeni realiști, să spun, știu că există o evoluție a vieții, știu că evoluția vieții se face prin complicarea ei de la o viețuitoare, de la o treaptă de viețuire la alta. Ei bine, în clipa în care evoluția atinge stadiul umanului, în speță singurul loc unde apare spiritul pe lume, eu știu că spiritul înseamnă proiecție. Niciun animal de pe lume nu poate proiecta, nu poate explica, nu-și pune întrebări. Niciun animal de pe lume nu trăiește dincolo de el. Or, în clipa în care prin spiritul uman se întâmplă asta, apare acest lucru fascinant, ajungem să gândim ceva de dincolo de finit, de muritorii care suntem și ne putem imagina că există o ființă nemuritoare, un absolut, un necondiționat, cineva care poate a făcut și lumea, cineva care are și o finalitate, care-și imaginează, care știe foarte bine încotro merge ea. Din punctul acesta de vedere, ideea de Dumnezeu sau Dumnezeu până la urmă, pe care eu îl tălmăcesc ca idee care apare odată cu omul pe lume, Dumnezeul, cum e gândit de mine, înțeles cu mintea mea, este situat în interiorul spiritului uman. Lumea se poate întreba: adică cum în interiorul nostru? Noi nu realizăm că, așa cum există un infinit macrocosmic, există un infinit microcosmic. Când Shakespeare a spus „infinitul într-o coajă de nucă”, a spus ceva ce știința a atestat într-un mod formidabil.
În orice om, spiritul lui este inepuizabil, indiferent că el îl folosește, că-și propune să-l folosească în toate. Nu există toate, toate direcțiile sunt infinite. Deci spiritul e infinit și atunci, fiind infinit, poate să găzduiască infinitul lui Dumnezeu.
Aș dori foarte mult să pot să spun cât mai simplu aceste lucruri. De fapt, ideea de bază a cărții este că dacă gândești absolutul sub forma lui Dumnezeu, nu-l poți localiza nicăieri în afara ta, nicăieri. Dificultatea maximă în care se află orice religie, când ajunge să dea seama de ea ca formă de cunoaștere, este că nu poate localiza zeul niciunde. Unde îl pune de obicei? Zeii greci erau urcați undeva pe un munte mediocru, cum e Olimpul, dar care pentru ei era susul și atunci făcuseră acolo lăcașul zeilor.
Vikingii aveau lăcașul lor, al zeilor, unde erau convinși că vor ajunge în clipa în care mor pe câmpul de luptă.
Creștinii, la rândul lor, își imaginează, își localizează pe Dumnezeu undeva sus, în cer, unde e tronul lui Dumnezeu. Deci se discută în termeni pământești despre lucruri care n-au nicio legătură cu pământul și cu topografia, cu localizarea. La un moment dat, într-o discuție pe temele acestea cu un prieten, am ajuns să ne certăm întrebând: „unde îl pui până la urmă pe Dumnezeu, cât de sus, în Calea Lactee?” . Deci până la urmă, dincolo de cer nu e decât cerul, iar în cer nu poți să pui entități spirituale infinite. Unde poți să pui o entitate spirituală infintă, cum e Dumnezeu, spiritul fiind infinit? În spiritul tău, există o cosubstanțialitate între spiritul uman și spiritul infinit.
Nu există nicio cosubstanțialitate între nori, cer și spirit.
Reversul chenozei, al întrupării lui Iisus, este chiar teandria, îndumnezeirea. Aici se pune accentul?
Chenoza de care ați pomenit e golirea celui care s-a întrupat ca Fiu al lui Dumnezeu de toate atributele divine și s-a făcut om ca noi. Iarăși începe aici o încurcătură enormă: cât de departe se poate goli un spirit infinit, Dumnezeu, de toate atributele? Niciun spirit întrupându-se ca infinit n-ar putea să renunțe la divinitatea lui în mod absolut. Răspunsul lor este „în afară de păcate”, a preluat atributele umane în afară de păcate, deci a rămas pur. Eu am încercat să-mi explic în termeni lumești pe Iisus, imaginându-mi – asta se numește în științe și în filozofie gedanken experimentum - pe Iisus ca un muritor, care reprezintă o excepție absolută în sânul speciei umane.
În ce sens? Atinge acel grad de genialitate sau, dacă vreți, de divinitate, deci de perfecțiune a unui om care tinde spre sfințenia absolută, pentru că într-adevăr este locuit în toți porii lui de dorința de a fi îngrozitor de bun, îngrozitor de frumos, absolut, bun și frumos absolut, perpelindu-se pentru suferințele oamenilor. Se poate imagina nașterea unui om a cărui viață nu înseamnă altceva decât dorința de a scuti, de a mângâia omenirea în suferința ei.
Care e suferința omenirii? Faptul că moare. Noi nu mai știm astăzi, se moare atât de mult în jurul nostru și cu toate astea, noi nu ne imaginăm, pentru că nu ne putem trăi propria moarte, ce grozăvie absolută este să te trezești cu neantul tău față în față, să-l privești în ochi. Or, în imaginea mea, Iisus este omul care a înțeles că întâlnirea unui om cu moartea, adică nedreptatea de a te naște, de a intra în viață cu o condamnare la moarte în buzunar, este suprema cruzime imaginabilă. Știți, o pisică nu își privește moartea în ochi. Nimeni, în afară de om. Or, asta e teribil.
Era mai bine să nu apară omul din acest punct de vedere, ca subiect al unei suferințe cumplite. Noi nu aflăm cât de înspăimântătoare e moartea decât în clipa în care o trăim. Oricum, nu o trăim înainte de a o trăi și trăind-o numai prin moartea celorlalți nu realizăm asta și trăim mai departe, ca și cum nu s-ar întâmpla așa ceva.
De obicei, ascundem moartea, o îmblânzim, îmbălsămăm cadavrul, îl facem să fie ca nou, ca omul în viață, care și-a păstrat chipul luminos. Iisus a fost, zic eu, un personaj unic în istoria omenirii, care a înțeles grozăvia asta, că e nevoie de cineva care să te ajute să treci, să dispari, de fapt, și să construiască un mit splendid al speranței. „Nu e grav că mori, uite, sunt lângă tine ca să te ajut, crede-mă că va fi așa”. Am numit asta o minciună albă.
O minciună care nu face rău.
„Te iubesc atât de mult, încât am să te mint, ca să-ți fie bine”. Sigur, asta se numește un placebo, dar funcționează, îți ia chinul, te simți bine.
Funcționează în sensul că îl face pe om să funcționeze în timpul vieții, pentru că această conștientizare a mortții te poate paraliza.
Sunt oameni care n-au suportat treaba asta și care s-au sinucis, au zis este o oroare să fiu adus în viață fără să fiu întrebat și trebuind să mor, în aceste condiții nu voiam. Vezi basmul „Tinerețe fără bătrânețe”, unde nu vrea să vină pe lume, pentru că moare. Este un basm absolut genial și dă o cheie a ceea ce discutăm noi.
Bineînțeles că un mit cu credibilitate bătătorită de-a lungul a două milenii nu poate fi dislocat, deci eu nu-mi propun să scriu lucrurile acestea, imaginându-mi că oamenii vor înțelege că nu e de demnitatea lor să creadă altceva decât e credibil, să creadă ceva care e de necrezut și nedemonstrabil complet.
Nu, oamenii vor avea mereu nevoie de asta. S-ar putea ca un intelectual care e format în spiritul liberei gândiri să fie îngăduit să gândească cu mintea lui și să pună termenii acestui mit formidabil, să încerce să-l explice păstrând parametrii realului.
Sigur că e o nebunie. Cum să vrei să păstrezi în parametrii realului, adică a ceea ce poți cunoaște și a finitului, ceva care își propune din capul locului un lucru inexplicabil și pe care nu-l poți crede în urma unei demonstrații, ci îl crezi printr-o inducție de cu totul alt tip, afectivă. Nu, nu-mi fac nicio iluzie că e o carte de genul ăsta, care preia minunea mitului cristic al creștinismului, dar vrea să scape de transcendență, de localizarea lui într-o lume care nu poate fi demonstrată.
Și să fie despre om, să nu fie despre Dumnezeu.
Exact. Și despre Dumnezeu, în măsura în care Dumnezeu e acceptat ca o idee care apare odată cu omul pe lume. Deci, în biata mea „teologie”, Dumnezeu rămâne, dar relocat în infinitul interior.
Iisus rămâne ca eroul absolut, dar relocat în condiția de muritor care promovează o legendă mântuitoare.
În acest fel, ce spuneți n-are nicio legătură cu ateismul. De fapt, nu-și pune problema ateismului.
Nu are legătură, pentru că eu nu spun „nu există Dumnezeu”, eu spun „Dumnezeu există ca idee, înăuntrul meu”. Nu spun eu asta asta. Asta a spus prima oară Kant.
Vorbind despre datoria morală.
Oamenii, în ansamblul lor, nu se pot ghida în viață după aporturile de cunoaștere reale. Problema existenței sau neexistenței lui Dumnezeu a fost lămurită odată pentru totdeauna, în urmă cu două secole, când a apărut în 1781 Critica rațiunii pure, demonstrația care s-a făcut pentru faptul că capacitatea noastră de a cunoaște se oprește undeva și că dincolo de acest zid poți să treci prin imaginație și ipoteză, dar nu poți niciodată demonstra că realitățile de dincolo de puterea noastră de a cunoaște există sau nu există. Deci Kant n-a spus „nu există. Dumnezeu”, a spus „nu e cu putință demonstrarea nici a existenței Dumnezeu, nici a neexistenței”.
De ce? Pentru că datele, coordonatele în care mintea umană cunoaște nu mai există, nu mai sunt respectate. Noi avem nevoie de o împletire pentru a cunoaște, între datele sensibilității și conceptele intelectului care le prelucrează. Dacă se petrece ceva dincolo de această împletire, e total inaccesibil.
Deci nu pot să spui „vă spun eu că dincolo e așa”. Nimeni nu poate vorbi despre dincolo cu o întemeiere. Nimeni. Or, religia nu poate trăi cu acest adevăr și se supără dacă-i contești povestea asta. Deci, rugămintea mea către teologi în această carte este să renunțe la pretenția că prin revelație pot obține date certe.
Dar nu asta e problema religiei, să îndeplinească o funcție de cunoaștere a lumii. De trei secole încoace, și mai ales de un secol încoace, cunoaștere adevărată, cea mai avansată, matură, e făcută de oameni care își petrec toată viața în laboratoare, care cercetează cum n-a cercetat nimeni pe lume până la ei, aceia ne produc cunoașterea. Religia nu-i chemată să producă cunoaștere, ci educație morală, încurajare pentru momente grele prin care treci.
A apărut o carte zguduitoare, a Alexandrei Furnea, care a supraviețuit Colectiv. Muriseră 65 de oameni și credea că ea va fi a 66-a, că nu va trece peste și spune cum în momentele de suferință inimaginabile pe care le-au trăit oamenii care au trăit până la urmă sau până au murit acolo, în momentele acelea când nu mai era nimic de făcut, când nu li se dădea nimic să li se curme suferința, când nu puteau să o curme și când suferința lor făcea cât 10 răstigniri laolaltă, își rostea în gând Tatăl nostru. Deci funcția de suportare a unor situații limită ale vieții și ale suferinței poate să fie.
Nu înțeleg de ce teologii nu acceptă că acestea sunt funcțiile minunate ale religiei: încurajarea, mângâierea, edificarea finței morale pe urmele lui Iius, slujirea binelui absolut al lui Dumnezeu, ca idee absolută a binelui. Și atunci se încurcă îngrozitor, se supără că nu sunt acceptați în dogma din secolul al IV-lea, de la Niceea.
Când am vorbit despre ziua interviului, îmi povesteați cum Alexandra Furnea, într-un interviu la TVR, povestea despre preoții care au venit la spital, în camera ei de spital.
Bifau o formalitate, îmbrăcați ca de pe stradă, într-un loc unde pe un corp ecorșat complet, fiecare microb duce la septicemie.
Așa cum s-a întâmplat, de altfel.
Ea spune că e credincioasă, dar că în clipa aceea a simțit cum Dumnezeului din lăuntrul ei, „Dumnezeului cuibărit în inima mea i s-a făcut rușine de reprezentanții lui pe pământ”. Asta e altă problemă. Cum pot sluji absolutul de pe poziția relativului omenesc?
În popor se spune „Fă ce spune popa, nu ce face el”, e ca un fel de scuză, cum e imaginea din carte, a preotului beat, dar care totuși și așa are harul în el.
Asta e îngrozitor, se propune să se înțeleagă că idealurile nu sunt încorporabile în nicio persoană. Preoția, împreună cu medicina și cu profesoratul, sunt cele trei profesiuni vocaționale, deci nu le poți face decât dacă te duci cu toată ființa ta acolo.
Dacă sunt medic și am depus jurământul, voi sluji binele pacientului, curmarea suferinței lui până la capăt. Îl slujesc până la capăt. Mor în secția de reanimare, ca să îl scot din grozăvie, din moarte. Și mulți medici au scos oameni din moarte sau le-au dăruit încă două, trei decenii de viață. Asta nu se poate face dacă te duci acolo cu cinism, cu cruzime, cu lipsă de empatie, cum s-a întâmplat cu monștrii din secția cu pricina după Colectiv, care erau toți ținuți de omerta, de imperativul tăcerii.
Avem de toate.
Ministrul sănătății de atunci, Bănicioiu, are pe pe conștiință omorârea a zeci de oameni. În loc să ceară ajutorul, să accepte ajutorul oferit, politic dădea bine să spui „noi, noi, guvernul nostru, partidul nostru, PSD cred că era, avem de toate. Mai bine să mor aici cu avem de toate”.
Profesorul e la fel. E un om care își ridică viața crezând că natura umană, sub forma copilului care e în fază de formare, poate fi modelată și pentru asta trebuie să facă orice. La fel, preotul. Când Iisus, în Apocalipsă, îi judecă prin intermediul lui Ioan, trimițând prin Ioan vorbă către îngerii celor șapte cetăți, comunități creștine, când judecă mireasa, biserica așa cum a lăsat-o și a înființat-o prin apostolii lui, își dă seama și că are dreptul să judece, pentru că o face de pe poziția divinului, a absolutului, dar are de-a face cu niște muritori.
La un moment dat, când l-am întrebat pe un mare prelat cum explică toate crimele, ororile făcute de slujitorii, de reprezentanții lui Iisus și al Dumnezeului creștin pe pământ, mi-a răspuns corect: „Ce vreți? Suntem și noi căzuți”. Se pune problema cât de jos ai voie să cazi și să continui să spui sunt preot.
Mă gândesc la Biserica Rusă. Avem preoți care vorbesc despre serafimi nucleari, care binecuvântează arme nucleare și care binecuvântează niște crime odioase.
Patriarhul cu pricina își dă binecuvântarea pentru război și spune da, e un război foarte bun. Hai, băieți, duceți-vă. Cât de căzut e? Poți să fi căzut până la nivelul acela?
Poți fi căzut până acolo încât să intri într-o mafie care dă permise de conducere, cum a existat la noi?
Asta nu înseamnă că în toate aceste meserii vocaționale lucrurile nu se împart între bine și rău, între oameni excepționali, care slujesc idealul, uneori încercând să-l atingă. S-a întâmplat cu unul dintre colegii noștri, prietenii noștri comuni, pe care medicii au reușit să îl scoată din moarte, în COVID, Cristian Pătrășconiu.
Sunt preoți care au făcut lucruri extraordinare, care au pus pe picioare cămine de bătrâni. Asta a fost o mare problemă în Biserică. Cine poate primi până la urmă harul cu adevărat, purtându-se ca cel mai din urmă muritor?
Atunci când vorbiți despre Dumnezeu relocat în interior, faceți legătura cu oamenii care au destin, pentru că în măsura în care poți să îl confirmi pe Dumnezeul din interior, poți să ai acces, să ai destin, să nu ratezi un destin.
Destinul nu e legat numai de prezența lui Dumnezeu în tine, e legat exclusiv de libertatea oamenilor de a decide într-o direcție sau alta. Poți să decizi să faci război cu un popor, să-l invadezi. Putin are un destin, un destin sinistru. Și l-a dat singur, deci n-are nicio legătură cu binele și cu celelalte, are legătură cu libertatea noastră. Ce anume îmi fac cu mâna mea și ce anume fac din viața mea prin hotărârile pe care le-am luat de-a lungul ei?
Spuneți acolo într-un loc putem admite că există destinul unui popor, dar care se referă de fapt la destinele individuale. Totuși, din istorie știm că binele, rareori sau deloc, este majoritar. Cum reușește un popor să-și confirme un destin bun?
Prin oamenii cărora le-a pus în mână, istoria sau întâmplarea, un conducător, un decident la nivelul poporului care funcționează pozitiv. Exemplul meu preferat este Carol I. Deci, depinde pe ce mână te lasă istoria: pe mâna lu Carol I sau a lui Gheorghiu-Dej?
Deci în clipa în care personalități de tipul ăsta, care au acces la deciziile mari ale vieții unui popor, prin deciziile lor dau poporului respectiv un destin măreț. Spiru Haret a fost un personaj care a pus poporul român pe picioare prin educație, Davila, care a pus bazele medicinii și ale unui sistem sanitar în România uluitor. Ce s-a întâmplat la sfârșitul secolului al XIX-lea cu noi aproape ține de miracole, e inexplicabil ce șansă ne-a dat istoria, de a veni cu un buchet de conducători, de decidenți care au slujit binele tuturor, cărora le păsa de țara asta. Carol I iubea poporul român cu toată ființa lui.
Dar ce te faci atunci când mecanismul social nu ajunge să ridice spre vârfuri oamenii aceștia excepționali?
Soarta ne-a ajutat atunci, ca să se petreacă venirea lui Carol în România, nu alegerile democratice.
De ce educația este calul de bătaie infinit al oricărei ameliorări sociale? Pentru că e în stare să creeze o majoritate înăuntrul poporului îndeajuns de luminată, de educată, pentru a-și înțelege binele și a da puterea, în speță a lăsa viața lor pe mâinile unui personaj care nu-i va înșela.
Or, democrația, care e un o minune ca ideal, dar care nu poate fi întrupat întocmai, noi alegem fără să știm, de fapt, fără să cunoaștem parametrii personajului ales. Noi nu știm dacă ne minte sau nu. Într-o cetate greacă, oamenii se cunoșteau toți între ei. Și în cantoanele elvețiene.
Dar în rest, când îți apare un personaj cu un discurs minunat, România educată, nu poți ști. Eu când am auzit asta, România educată, am spus doamne, în sfârșit apare un om care înțelege de unde trebuie pornite lucrurile. Pentru că dacă nu ai cărămizile bune pentru clădirea națiunii, nu faci nimic. După care ne-am dat seama clar că am fost mințiți în cel mai ordinar fel. Ni s-a aruncat pe masă un menu cu feluri delicioase și înăuntru nu era nimic. Murim de foame din punct de vedere al educației, e la pământ.
Cei din jurul lui îl știu pe viitorul președinte, dar poporul nu. Mașinile de propagandă, de publicitate de azi pot să facă președinte din oricine. A existat unul din magnații ruși, prin 1990, care avea acces la toate mediile și a spus „dacă vreau, pot să fac și un cimpanzeu să fie ales”. Deci acolo suntem.
Asta este drama speciei umane, trăiește în idealuri, dar nu le poate atinge. Ele se degradează în diferite feluri în clipa în care se confruntă cu realul.
Eu am vrut să fac acolo o distincție la care țin foarte mult, pentru că mi se pare că e făcută oarecum în premieră. Oamenii nu disting între soartă și destin, le folosesc indistinct, or, diferența dintre ele este enormă. Viața oricărui om este o împletire între soartă și destin, adică între soartă, lucrurile care ți se întâmplă și care nu depind de opțiunile tale și de libera ta alegere - catastrofele, accidentele, bolile, teroarea istoriei care vine peste tine și te strivește, astea țin de soartă. Când a venit comunismul peste noi, asta a fost soartă. Viețile noastre n-au mai depins de ce voiam noi. Ni s-au impus niște găști sinistre de criminali, de mafioți, de indivizi care ne-au terminat istoria și viața. Nu depindea de noi. Deci toate lucrurile care nu depind de noi, care țin de întâmplare, fac parte din soarta noastră. A fost soarta. A făcut să îmi rup piciorul căzând din autobuz. Asta n-am vrut.
În schimb, toate secvențele vieții noastre care țin de alegerea mea liberă și care se pot exersa ca alegere liberă îmi fac destinul și în acest sens sunt răspunzător pentru viața mea. Nu poate cere nimeni socoteală că a venit un călău peste mine să mă conducă, că trăiesc sub Stalin, sub Mao, sub Hitler. Nu, nimeni nu poate să mă facă răspunzător pentru asta. În schimb, mă poate face răspunzător că mi-am ales prost partenerul de viață, că m-am hotărât să merg către o meserie care nu mi se potrivește.
O întrebare limită. Dar mă poate face cineva răspunzător dacă eu trăiesc într-un regim pe care îl știu ca fiind rău și eu am capacitatea mai mare decât a altor oameni să îl văd așa și totuși nu-l denunț? Cazul concret de astăzi sigur, este cazul, să zicem, al intelectualilor ruși.
Iarăși, lucrurile sunt relativ simple, dacă le gândești tacticos. Noi am trăit înainte de 1990 sub regim totalitar, deci care decidea pentru fiecare segment al vieții tale. Însă, nimeni nu poate să-i facă responsabili pe ruși, să zicem, sub Stalin, că nu puneau mâna pe ceva, din moment ce erau perfect reprimabili. Și totuși, înăuntrul lor apăreau personaje care spuneau mai bine mor decât să fiu obligat să trăiesc în această umilință continuă, să mi se spună ce să mănânc, ce să citesc, ce am voie să văd, unde am voie să merg, că n-am voie să trec dincolo de granița asta, așa mai departe.
Doina Cornea a fost la noi un exemplu de acest tip. Ea n-a făcut lucrurile decât ea în discuție cu Dumnezeul ei din interior. A stat de vorbă, mi-a spus, cu infinitul ei interior, ca să capete curajul să spună „trebuie să-mi revendic cel mai înalt lucru pe care îl are un om, care e libertatea lui”. S-a apucat să stea de vorbă, cu un firesc desăvârșit, cu Ceaușescu, cum stă de vorbă un reprezentant cu un reprezentat, să-i spună „nu crezi că e mai bine să faci așa? De ce? De ce ne chinui în felul ăsta?”.
Astea sunt excepțiile. Discutam de Colectiv. Acolo a fost legea tăcerii. O asistentă a dat interviu la un moment dat, și spune atât de frumos: „M-am eliberat. M-au dat afară imediat. Imediat m-au dat afară, după ce am vorbit prima oară și am spus ce se întâmpla cu adevărat acolo. Dar eu nu sunt ca ei. Voi putea spune copiilor mei n-am fost ca ei și m-am simțit bine. A fost colosal. Nu îmi pare rău”.
Deci asta înseamnă să-ți faci destinul. Când ai o marjă de libertate sau când nu ai niciuna, și totuși te comporți ca un om liber.
Și în ce măsură oamenii aceștia cu destin pot pot să ridice un popor care a căzut? Femeia din parabola lui Dostoievski, gata să fie scoasă din iad ținându-se de singurul lucru bun făcut în viață, firul de ceapă dat, ar fi putut să-i ridice și pe alții cu ea? Poți să-i mântuiești pe alții prin comportamentul tău?
La noi treaba asta s-a cam pierdut. Deci noi nu ne mai comemorăm, nu ne mai onorăm eroii, n-avem cultul memoriei. Cea mai mare fericire a mea acum ar fi să reușesc să fac un grup statuar pentru Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
O mare fericire a mea a fost să reînviez memoria Școlii de la Păltiniș, urmând proiectul lui Noica de-a face școală de înțelepciune. Cea mai mare fericire a vieții mele, evident, a fost să pot să pun pe picioare Humanitas. Astea sunt lucruri care îți dau un destin și te fac să mori mai împăcat, să treacă în prim-plan nu doar păcatele tale, ci și lucrurile bune pe care le-ai făcut, le-ai ctitorit.