În România în care Legea Educației vrea mai degrabă să acopere plagiate și să adâncească disparitățile sociale, libăriile sunt patrii mici, citind poate cea mai potrivită descriere a țării, făcută de Gabriel Liiceanu, care a semnat apelul intelectualilor către ministrul Cîmpeanu: nu pentru că aștept ceva de la instituțiile statului actual, ci pentru că nu trebuie lăsați în pace în exersarea discreționară a puterii.
Dacă vom continua așa, nu am nici o îndoială că mergem în linie dreaptă către dispariția noastră ca nație. Pentru că dacă aceia ce ne guvernează sunt troglodiți, hoți de diplome, impostori, ajunși în posturi-cheie prin contra-selecție și clientelism, ei nu vor înțelege niciodată raportul care există între urgisirea culturii și educației și starea de decădere a unui popor. Cum să sprijine cartea oameni care n-au deschis o carte în viața lor? Cum să sprijine școala oameni agramați? Este firesc ca ei să se recunoască într-o populație care arată asemenea lor. Căci altfel cum de am ajuns să discutăm despre deschiderea unui spațiu dedicat cărții ca despre un act de eroism?
Prilejul micului dialog cu Gabriel Liiceanu a fost deschiderea unei noi librării Humanitas, chiar pe Lipscani, în centrul Capitalei, vineri, de la ora 16:00, când va susține și o conferință de presă.
Domnule Gabriel Liiceanu, deschideți o nouă librărie Humanitas, pe Lipscani. Să începem de aici: cum se împacă o nouă librărie cu statisticile care ne spun că românii cumpără puține cărți? Sfidați statistica sau aveți încredere că suntem suficienți cei care citim?
Nici una, nici alta. Cred că orice afacere este o împletire de idealism și pragmatism. În cazul magazinului Humanitas–Takumi de pe Lipscani, idealismul arată așa: nu cred că numărul de cititori dictează numărul librăriilor care se deschid, ci numărul librăriilor care se deschid dictează în final numărul cititorilor.
În comunicatul dat pe Facebook Humanitas, m-am referit la o vorbă a lui Saint-Exupéry, „Ctitorește iubirea de turnuri în pustie”. Și spuneam: „Ridică turnuri în ciuda pustiei. Să spunem și noi, așadar: «Deschide librării!» Populează pustiul. Cititorii vor apărea.” Riscul face parte din viața oricărei firme.
Cum arată pragmatismul: Din cele trei etaje ale magazinului de pe Lipscani, unul este ocupat de mii de produse ale artei și meșteșugurilor tradiționale japoneze. Se pare că Takumi, care în japoneză înseamnă „artizanul”, este în clipa de față cel mai mare și mai rafinat magazin de cadouri japoneze din Europa.
Cărțile din librărie beneficiază, așadar, de o plasă de siguranță înainte de a face saltul mortal în propria lor gratuitate.
În câteva luni, lumea va descoperi că există acest loc în care poți găsi cadouri ideale pentru orice ocazie. În octombrie-noiembrie vor sosi trei noi transporturi din Japonia care vor diversifica masiv oferta de artizanat japonez. Și, automat, toți cumpărătorii de cadouri pentru iarnă vor străbate și etajele de cărți.
Generația mea s-a maturizat cu cărțile pe care le edita Humanitas în anii 1990, erau anii jurnalelor – Eliade, Cioran, Monica Lovinescu și tot așa. Ce credeți că e astăzi important să citim? În fond, așa cum spunem despre jurnalist că face selecția știrilor relevante, și editorul este un astfel de paznic, al cărților care vor forma un public.
Și în acest caz funcționează perechea idealism-pragmatism de care vă vorbeam: există, la un pol al portofoliului editorial, autori gen Paulo Coelho, Emmanuel Schmitt, Isabelle Aliende etc., există cartea practică (Sanda Marin, Simona Tivadar etc.) și, la celălalt pol, există Homer, Herodot, Platon, Tucidide, traducerea ediției ebraice a Vechiului Testament, Vergiliu, Seneca, Marc Aureliu, Machiavelli, Montaigne, Martin Heidegger, Schopenhauer, Ezra Pound, Joyce, Musil etc., publicați în ediții de lux.
Aceștia din urmă, care constituie marea cultură a lumii, n-ar putea apărea fără primii. Și există, desigur, și marile cărți ale culturii care sunt totodată best-seller-uri. A se vedea miracolul Marc Aureliu, ale cărui Gânduri către sine însuși au depășit 30.000 de exemplare.
Ce e important să citim astăzi? Gustul meu merge tot mai mult către cărțile care ne fac să înțelegem ce e cu specia umană, cum a apărut ea, ce a devenit, cum conviețuim și cum vom dispărea. Așadar literatură, istorie, biologie, filozofie politică, jurnale... În general, tot ce onorează rațiunea înțelegătoare – singurii pe lume care-o avem.
Cred că fiecare librărie din lanțul librăriilor Humanitas are o personalitate. Care e personalitatea magazinului „livresco-artizanal”de pe Lipscani?
Da, așa e. Fiecare pune în joc un raport cu spațiul, cu lumina, cu timpul. Și cu un public al ei.
Librăria Humanitas de la Cișmigiu se desfășoară, cu cei 250 de metri ai ei, pe orizontală. Tot interiorul se oferă dintr-o privire, deja din stradă, grație unor enorme vitrine. E ca o tipsie.
Cea de pe Lipscani e total opusă. Are 350 de metri dispuși pe trei etaje. E ca o peșteră cu mai multe niveluri. Are frontul la stradă îngust (nici 10 metri), și o adâncime impresionantă, cam de 30 de metri. E ca o vizuină de vulpe, cu două intrări: intri prin Lipscani și ieși pe partea opusă în Șelari.
Etajele te invită la o incursiune, la o descoperire a spațiului, pe care nu-l percepi decât pe bucăți. Lumina vine și ea prin ferestrele largi ale celor două străzi paralele și printr-un luminator de pe acoperiș de toată frumusețea.
Dar, mai important ca orice, e coborârea în timp. În forfota străzii și a centrului comercial (unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei) din urmă cu trei-patru sute de ani. În felul ăsta timpul capătă ființă. Străbați ființa de timp a Bucureștiului.
Librăria aceasta se deschide în București. Avem librării Humanitas în orașele mari. Dar avem și cazul Teleorman, județul fără librării. E un clivaj enorm și definitoriu pentru România. Cum poate ajunge cartea acolo, în urbanul mic, în rural, acolo de unde ne vin statistici îngrijorătoare privind accesul la cultură, notele la examene și așa mai departe?
Răspunsul scurt e: nu poate ajunge prin librării. Poate ajunge prin profesori, prin părinți, prin inițiativele unor oameni luminați, dar nu prin librării.
Ultimele librării deschise de noi au fost în Bistrița și în Brăila. Acolo unde existau semne că oamenilor le era sete și că nu aveau fântâni.
Cu puțin timp înainte, ați semnat un apel adresat ministrului Educației, să revină asupra Legii Educației și să acorde timp unei dezbateri reale. A răspuns cumva ministrul, spunând că semnatarii nu au făcut prea multe fapte de ispravă. Sunt două întrebări aici și le înghesui: care sunt consecințele mari ale Legii Educației, așa cum e ea propusă de ministrul Cîmpeanu, în linie cu România Educată la care ține atât de mult președintele Iohannis și, a doua întrebare, ce înseamnă acest răspuns al ministrului Educației?
L-am semnat nu pentru că aștept ceva de la instituțiile statului actual, ci pentru că nu trebuie lăsați în pace în exersarea discreționară a puterii.
Demult nu ne mai bagă în seamă, deși s-au angajat prin jurământ că vor sluji poporul român. Deocamdată nu pot decât să mă întreb: Cum de nu le e rușine? Chiar vor să ne distrugă țara?
Dacă vom continua așa, nu am nici o îndoială că mergem în linie dreaptă către dispariția noastră ca nație.
Pentru că, dacă cei ce ne guvernează sunt troglodiți, hoți de diplome, impostori, ajunși în posturi-cheie prin contra-selecție și clientelism, ei nu vor înțelege niciodată raportul care există între urgisirea culturii și educației și starea de decădere a unui popor.
Cum să sprijine cartea oameni care n-au deschis o carte în viața lor? Cum să sprijine școala oameni agramați?
Este firesc ca ei să se recunoască într-o populație care arată asemenea lor. Căci altfel cum de am ajuns să discutăm despre deschiderea unui spațiu dedicat cărții ca despre un act de eroism?