Securitatea central-europeană, împotmolită între ambițiile Franței de decuplare de SUA și orgoliile Turciei de ieșire de sub dominația Occidentului

valentin.naumescu
președinte ICDE
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

NATO a ajuns într-un punct critic. Sunt acele momente de cotitură istorică în viața unei alianțe, la trecerea între două epoci, care necesită clarificări, revizuiri, restructurări, refondări pe noi baze sau, în ultimă instanță, „separarea apelor”.

La orizontul acestui deceniu sau poate chiar mai repede, NATO nu va mai fi ceea ce este astăzi.

Dacă politica românească n-ar fi atât de debilă și ineptă precum este, clasa politică din România ar trebui să fie mult mai atentă la această transformare și suficient de bine pregătită (intelectual, doctrinar/doctrina interesului național, politic, diplomatic, pe linie de intelligence etc.) pentru ca leadership-ul de la București să poată lua în câțiva ani decizii de o importanță crucială pentru securitatea țării.

Atunci când vremea consensului celor mari, atât de călduță și confortabilă pentru cei mici decenii la rând, va fi devenit istorie, iar dilema opțiunii strategice și a „imposibilei alegeri” va apăsa pe umerii statelor central-europene, va trebui totuși să știm ce avem de făcut. Altfel spus, care este Planul B?

Oficial, Alianța Nord-Atlantică este în prezent în procesul de deliberare asupra unui nou concept strategic.

Va fi adoptat, probabil, la summit-ul de anul viitor, din Spania. Cel de la Lisabona, din 2010, pare depășit.

S-au întâmplat multe de atunci. Vestul a străbătut și străbate un spațiu al schimbărilor complexe, pe toate planurile. A fost anexarea Crimeii, care a învolburat Marea Neagră. A fost președinția lui Trump, care a scăzut încrederea vest-europenilor în angajamentul Americii și în relația transatlantică. A fost Brexit-ul. A fost retragerea din Afganistan, care a arătat că europenii practic nu contează în politica globală a marilor puteri. Acum, pandemia.

Dar, peste toate, ascensiunea Chinei și războiul pentru supremație globală SUA-China, care recompune întregul tablou al politicii mondiale.

Trei vectori transformatori

În teoria sistemelor, se spune că majoritatea sistemelor pot rezista la o mare presiune distructivă, dar niciodată la două sau mai multe în același timp. Când doi sau mai mulți factori perturbatori acționează în același timp, chiar dacă niciunul nu pare, în sine, dezastruos, impactul lor se potențează și se poate dovedi în cele din urmă fatal sistemului respectiv.

Sperăm că nu suntem într-un asemenea moment al „furtunii perfecte” din NATO, dar nu putem să nu observăm că asupra Alianței occidentale acționează simultan cel puțin trei vectori transformatori.

În primul rând, SUA sunt angajate într-un război rece pentru supremație globală cu China, o confruntare care poate lua oricând direcția unei ciocniri militare, de exemplu, în Strâmtoarea Taiwan, dacă Beijingul ar forța anexarea insulei și „unificarea Chinei”.

Centrul de greutate se mută treptat în Indo-Pacific. Desigur că NATO rămâne importantă pentru America, dar este tot mai clar că la Washington NATO începe să fie privit ca un instrument global al SUA, ca o alianță pregătită să intervină la 360 de grade pentru apărarea valorilor democrației și libertății, ale ordinii liberale occidentale, nu doar pentru apărarea teritoriilor din zona nord-atlantică.

Aliații vest-europeni, în special Franța și social-democrații germani care vor guverna la Berlin din decembrie, dau semne că nu sunt în totalitate pregătiți să se îmbarce în strategia competitivă și poate chiar combativă a SUA față de China, preferând o „neutralitate elvețiană” în conflictul SUA-China și tatonând în prezent pentru un summit UE-China.

În al doilea rând, Franța presează pentru decuplarea UE de SUA și obținerea autonomiei strategice europene, care -asupra NATO- ar putea avea ca rezultat crearea unui pilon european al NATO.

Fără îndoială, Statele Unite vor fi bucuroase să anunțe că îl sprijină, fiindcă ar însemna o povară financiară în minus și o responsabilitate politico-militară mai puțin pentru Washington. Nu americanii, ci europenii vor trebui astfel să își apere propriul continent. Iar secretarul general al NATO spunea foarte clar, în martie anul acesta, că „EU nu poate apăra Europa”. Eu, cel puțin, îl cred.

În plus, Franța s-a arătat mânioasă acum câteva luni la pierderea contractului din 2016 pentru cele 12 submarine convenționale Barracuda pe care trebuia să le producă pentru Australia, un contract evaluat în prezent la 50 de miliarde de euro, după ce Australia a încheiat o alianță cu SUA și Marea Britanie (AUKUS), în urma căreia vor fi construite în Australia opt submarine cu tehnologie de propulsie nucleară anglo-americană.

Franța și-a rechemat ambasadorii din SUA, Marea Britanie și Australia, în semn de protest, punând astfel gaz pe focul autonomiei strategice europene, oricum alimentat de retragerea SUA din Afganistan, și reluând la Bruxelles tema deplinei suveranități a UE în relația cu SUA.

Este mai mult decât evident că, în cazul unui atac asupra unei țări din Flancul Estic al NATO, trupele viitorului „pilon european al Alianței” se presupune că vor interveni primele, pentru a apăra teritoriul respectiv. Așa să fie?

Vor veni într-adevăr aici francezii, germanii sau olandezii cât ai clipi din ochi, pentru a ajuta românii să respingă un eventual atac al Rusiei la gurile Dunării sau să evite în nord ciuntirea țărilor baltice, gândită de Rusia pentru a realiza contiguitatea teritorială cu exclava Kaliningrad de la Marea Baltică?

Putem avea oare această garanție de securitate, a sprijinului militar vest-european?

Ar lua în considerare Parisul sau Berlinul un război contra Rusiei, pentru a apăra România, Polonia sau statele baltice? Puțin probabil.

Dacă privim cu atenție, nu este picior de soldat francez în Europa Centrală (nu mai vorbim de baze militare semnificative), iar istoria de la 1939 ne spune suficient de clar ce opinie aveau francezii la întrebarea dacă ar trebui să moară pentru Polonia.

De asemenea, știm că, pentru Paris, oricând Africa francofonă a fost/este mai importantă strategic decât Europa Centrală și de Est, așa cum mai importantă este chiar și relația cu Rusia. Anul acesta, bizara inițiativă Macron-Merkel a unui summit UE-Putin a fost respinsă în Consiliul European. Franța și Germania vor reveni cu această inițiativă, într-o nouă formă.

În al treilea rând, Turcia dă semne nervoase că nu mai acceptă dominația Occidentului și este deranjată de modul în care este tratată de democrațiile apusene. Turcia post-kemalistă a lui Erdoğan are acum un regim prezidențial autoritar, cu orientare rece și sfidătoare față de Occident și cu accente islamiste pe plan intern sau de apropiere de Rusia pe plan extern.

Recent, Ankara a anunțat că va declara 10 ambasadori occidentali „personae non gratae”, printre care cei ai unor aliați importanți din cadrul NATO – SUA, Franța, Germania, Canada, Norvegia.

Formal, motivul este semnarea unei scrisori comune în care aceștia cer regimului de la Ankara eliberarea urgentă a lui Osman Kavala, un om de afaceri, activist și filantropist închis (fără proces) din 2017, pe motivul finanțării loviturii de stat din 2016. Occidentul îl consideră deținut politic.

Cu câteva zile înainte, însă, Turcia se arătase foarte deranjată de încheierea alianței/colaborării strategice Franța-Grecia, prin care Parisul a dorit să contracareze eșecul de imagine din Australia și să devină furnizor de armament pentru o țară cu care și-ar putea strânge relațiile în viitor.

Deloc întâmplător, țara cu care Franța a semnat contractul de înarmare este inamica seculară a Turciei, iar Franța lui Macron se pronunță de câțiva ani pentru măsuri de pedepsire și izolare a Turciei.

Nu putem exclude ca, în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat, să vedem aliați occidentali spunând că Turcia nu își mai găsește locul în NATO.

Declarativ, Turcia nu dorește să părăsească Alianța dar jocul ei tare, la intimidare (ce altă țară din NATO și-ar mai permite să anunțe că expulzează zece ambasadori occidentali, printre care cei ai SUA, Franței și Germaniei?) arată că nu se teme și nu va mai accepta un tratament lipsit de ceea ce Ankara consideră „respectul” cuvenit unui stat democratic suveran. Nu este prima criză în care este implicată Turcia în relația cu aliații occidentali.

Chiar dacă, așa cum îndrăznesc să cred, Turcia nu își va duce până la capăt amenințarea și va renunța la expulzarea ambasadorilor occidentali, pentru a arăta doar că a vrut să dea o lecție și o palmă Vestului, pentru a nu se mai amesteca în viitor în politica internă a țării, tot va rămâne umbra unei relații tot mai proaste între Turcia și principalele puteri occidentale din Alianța Nord-Atlantică. Din ce în ce mai mulți vor întreba ce (mai) caută Turcia în NATO?

Ce înseamnă pentru România

Pentru România, niciuna din cele trei presiuni din NATO nu este favorabilă intereselor naționale de securitate. Nici glisarea accentului și intereselor SUA dinspre Atlantic spre Indo-Pacific și dinspre Rusia spre China, nici insistența Franței de a decupla UE de SUA și de a crea un pilon autonom european în cadrul NATO, nici înstrăinarea Turciei, un partener strategic al României, de puterile occidentale.

Turcia este un aliat cu o armată foarte puternică și cu un rol important la Marea Neagră, fără de care niciun mare proiect geopolitic și geostrategic al NATO și al SUA centrat pe Marea Neagră nu va fi posibil.

Mai mult decât atât, continuarea apropierii Turciei de Rusia lasă România complet descoperită în zona Mării Negre, unde nici măcar resursele de hidrocarburi nu putem să le exploatăm, iar avantajul obținut la Haga în 2009 pare să fi fost risipit prin indolența și incompetența (sperăm că nu și altceva) clasei politice.

Să nu mai vorbim și de baza militară NATO (americană) de la Incirlik, din sudul Turciei, cea mai orientală baza militară a Vestului cu armament nuclear, unde sunt staționate 50 de bombe nucleare B51, pentru care va trebui să se găsească o soluție de relocare apropiată de Orientul Mijlociu și de Iran, în cazul unei rupturi politice definitive în relația Washington-Ankara.

La fel de adevărată poate fi și teza economică a gestului lui Erdoğan, pe care îl apasă în special situația economiei turcești și devalorizarea lirei, iar angajarea Vestului într-un viitor ajutor economic (care ar veni în urma detensionării crizei pe care tot el a creat-o) ar fi, de fapt, ceea ce speră președintele Turciei să obțină prin această manevră foarte mediatizată.

Securitatea central-europeană pare prinsă în acest moment între ambițiile de mare putere ale Franței și orgoliile Turciei de a ieși de sub dominația Vestului.

În plus, Franța și Turcia au o relație tot mai tensionată. Dacă relația între Franța și Turcia va continua să se deterioreze în anii următori, iar ambele țări își vor duce aspirațiile la bun sfârșit, ne vom putea vedea curând descoperiți ca sprijin militar și dinspre vestul Europei și dinspre sud-est, ceea ce nu este deloc o situație fericită.

Atât nordul cât și, iată, sudul Europei Centrale (Flancul Estic al Alianței) suferă în acest moment de pe urma clivajelor apărute între marile puteri militare ale NATO, respectiv SUA și Marea Britanie de o parte, Franța și Germania de altă parte, și Turcia, tot mai izolată de spațiul euro-atlantic democratic.

În această periculoasă destrămare a țesutului Alianței Occidentale, România va trebui la un moment dat să se poată poziționa inteligent și ferm. Desigur, sunt corecte și bine intenționate apelurile noastre la încetarea dezacordurilor între aliații din cadrul NATO, este minunat că încercăm să avem relații bune cu toate cele trei opțiuni strategice divergente prezentate mai sus (SUA, vest-europenii și Turcia), dar este și mai bine să rămânem realiști și să înțelegem că relațiile între marile puteri ale Alianței se pot răci chiar dacă noi le spunem răspicat să se oprească și „să-și bage mințile în cap”.

Și, totuși, ce am putea face?

În primul rând, să avem o contribuție relevantă la discutarea autonomiei strategice europene și la limitarea/raționalizarea sensurilor acesteia. Sunt multe lucruri bune pe care le poate face UE singură, dar printre ele nu se numără și apărarea comună, din tot felul de motive politice, militare, bugetare, culturale, istorice, economice (mizele relațiilor cu Rusia) etc.

Securitatea europeană este de neconceput fără participarea decisivă a SUA și asta trebuie să rămână ideea esențială a României, Poloniei și Europei Centrale. Rolul apărării europene nu trebuie preluat de UE.

În al doilea rând, România trebuie să conteze la definirea noului concept strategic al NATO. Crearea unui pilon european al NATO și transferul către acest pilon al responsabilității apărării teritoriale a aliaților europeni ar fi o mare greșeală și un risc pentru noi, cei aflați în această regiune de frontieră.

Aș atrage din nou atenția asupra intenției SUA de a invita la un moment dat în NATO Ucraina și Georgia, asupra căreia am mai scris acum câteva luni.

Intenția există în continuare și este foarte bună, chiar dacă este contestată puternic de europeni și de majoritatea analiștilor de la noi. În ideea în care relația Europei de Vest cu SUA devine incertă (iar venirea lui Biden la Casa Albă nu a adus revigorarea deplină, ci doar parțială), ne vom aștepta ca puterile maritime de limbă engleză ale Occidentului (SUA, Marea Britanie, Canada) să rămână „înșurubate” în Europa, în special în regiunea Europei Centrale și de Est, neputând exclude scenariul radical ca în viitor să apară o nouă alianță, între cele trei puteri menționate și unele țări din Europa Centrală și de Est, tocmai pentru a preveni expansiunea influenței ruse în Europa și formarea unui bloc eurasiatic.

Este o naivitate să se ignore investiția americană de 130 de milioane de dolari de la Baza Aeriană 71 de la Câmpia Turzii și lungirea pistelor, un semn mic, dar cât se poate de simplu, de clar și de puternic că SUA nu vor pleca din Europa, iar România va deveni un punct geostrategic din ce în ce mai relevant în reconfigurările aranjamentelor de securitate ale viitorului.

Cine lungește pistele pe un aeroport militar, ca să poată ateriza și decola și bombardiere mari, nu numai F-urile, nu o face ca să plece mâine.

Nici autonomia strategică a UE în relația cu SUA, nici noul concept strategic al NATO nu se pot adopta fără acordul României, ambele necesitând unanimitate.

Știu că poate suna a politică tip Budapesta sau Varșovia, dar cartea securității naționale trebuie jucată cu maxim pragmatism, cu luciditate și fără formalismul nostru tradițional, în care lumea este deja obișnuită că Bucureștiul este de acord cu orice i se propune de la Bruxelles.

În al treilea rând, relația bilaterală cu Statele Unite trebuie adâncită și întărită. Vom rămâne aliați și parteneri strategici cu SUA indiferent ce va decide UE să facă din această idee (deocamdată destul de confuză) a autonomiei strategice, care poate fi un câștig pentru toți dacă este rațională și credibilă sau poate arunca situația în haos, dacă este tratată superficial și ideologic, pe un fond intelectual dacă nu antiamerican, cel puțin americano-sceptic al tot mai multor vest-europeni.

După 32 de ani de la eliberarea de comunism, Europa Centrală este din nou amenințată de un context în care și-ar putea pierde sau vedea slăbite garanțiile de securitate.

NATO se va schimba cu siguranță în anii următori. Să sperăm că ne vom alege cu partea bună a schimbărilor care urmează în arhitectura de securitate a Europei.

Citește și alte articole publicate de Valentin Naumescu pe Spotmedia.ro.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇