Washingtonul nu poate inversa sau controla consecințele pierderii acestui război. Este greu să ne gândim la un moment în care Statele Unite au suferit o înfrângere totală într-un conflict, un eșec atât de decisiv încât pierderea strategică să nu poată fi nici reparată, nici ignorată.
Pierderile catastrofale suferite la Pearl Harbor, în Filipine și în întreg Pacificul de Vest în primele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial au fost în cele din urmă recuperate. Înfrângerile din Vietnam și Afganistan au fost costisitoare, dar nu au afectat pe termen lung poziția generală a Americii în lume, deoarece acele conflicte s-au desfășurat departe de principalele teatre ale competiției globale.
Eșecul inițial din Irak a fost atenuat printr-o schimbare de strategie care, în final, a lăsat Irakul relativ stabil și neamenințător pentru vecinii săi, menținând Statele Unite dominante în regiune.
O înfrângere în actuala confruntare cu Iranul ar avea însă un caracter complet diferit. Ea nu poate fi nici reparată, nici ignorată, arată o analiză semnată de Robert Kagan pentru The Atlantic.
Nu va exista o revenire la status quo-ul anterior și nici o victorie americană finală care să anuleze sau să depășească prejudiciile produse:
- Strâmtoarea Ormuz nu va mai fi „deschisă”, așa cum era înainte.
- Prin controlul asupra strâmtorii, Iranul devine actorul-cheie al regiunii și unul dintre actorii-cheie ai lumii.
- Rolurile Chinei și Rusiei, ca aliați ai Iranului, sunt consolidate, iar rolul Statelor Unite este considerabil diminuat.
Departe de a demonstra forța Americii, așa cum au susținut în repetate rânduri susținătorii războiului, conflictul a scos la iveală o Americă nesigură și incapabilă să ducă la capăt ceea ce a început, arată autorul.
Acest lucru va declanșa un efect de domino la nivel mondial, pe măsură ce prietenii și adversarii își vor adapta pozițiile la eșecul Americii.
Trump nu are nicio carte
Președintelui Trump îi place să vorbească despre cine „are cărțile”, dar nu este clar dacă mai are vreo carte bună de jucat.
Statele Unite și Israelul au lovit Iranul cu o eficiență devastatoare timp de 37 de zile, ucigând o mare parte din conducerea țării și distrugând grosul armatei sale, însă nu au reușit să prăbușească regimul și nici să obțină cea mai mică concesie din partea acestuia.
Acum, administrația Trump speră că blocada porturilor iraniene va realiza ceea ce forța militară nu a reușit.
Este posibil, desigur, dar un regim care nu a fost adus în genunchi de cinci săptămâni de atacuri militare neîntrerupte este puțin probabil să cedeze doar în fața presiunii economice. Nici nu se teme de furia propriei populații.
Așa cum a remarcat recent experta în Iran Suzanne Maloney, „un regim care și-a măcelărit propriii cetățeni pentru a reduce la tăcere protestele din ianuarie este pe deplin pregătit să le impună acum dificultăți economice”.
Unii susținători ai războiului cer, prin urmare, reluarea loviturilor militare, dar nu pot explica cum un nou val ar putea realiza ceea ce anterior 37 de zile de bombardamente nu au reușit.
Orice nouă acțiune militară va determina inevitabil Iranul să riposteze împotriva statelor din Golf, iar promotorii războiului nu au nici aici un răspuns.
De ce a dat Trump înapoi
Trump a oprit atacurile asupra Iranului nu pentru că s-ar fi plictisit, ci pentru că Iranul lovea infrastructura vitală de petrol și gaze din regiune. Punctul de cotitură a venit pe 18 martie, când Israelul a bombardat câmpul de gaze South Pars al Iranului, iar Iranul a ripostat atacând Ras Laffan Industrial City din Qatar, cea mai mare instalație de export de gaze naturale din lume, provocând daune capacității de producție care vor necesita ani pentru a fi reparate.
Trump a răspuns declarând un moratoriu asupra atacurilor împotriva infrastructurii energetice iraniene și apoi anunțând un armistițiu, deși Iranul nu făcuse nicio concesie.
Calculul riscurilor care l-a forțat pe Trump să dea înapoi acum o lună rămâne valabil.
Chiar dacă Trump și-ar pune în aplicare amenințarea de a distruge „civilizația” Iranului prin noi bombardamente, Iranul ar fi totuși capabil să lanseze numeroase rachete și drone înainte ca regimul să cadă - presupunând că ar cădea.
Doar câteva lovituri reușite ar putea paraliza pentru ani sau chiar decenii infrastructura petrolieră și de gaze a regiunii, aruncând lumea și Statele Unite într-o criză economică prelungită.
Chiar dacă Trump ar vrea să bombardeze Iranul ca parte a unei strategii de retragere - afișând forță pentru a-și masca reculul - nu poate face asta fără să riște această catastrofă.
Dacă aceasta nu este o situație de șah mat, atunci este foarte aproape.
În ultimele zile, Trump ar fi cerut comunității americane de informații să evalueze consecințele unei simple declarări a victoriei și retrageri din conflict.
Nu poate fi condamnat pentru asta. Să speri în prăbușirea regimului nu este o strategie prea solidă, mai ales când regimul a supraviețuit deja unor lovituri militare și economice repetate.
Ar putea cădea mâine, peste șase luni sau deloc.
Trump nu are însă atât de mult timp la dispoziție, în condițiile în care prețul petrolului se îndreaptă spre 150 sau chiar 200 de dolari pe baril, inflația crește, iar lipsurile globale de alimente și alte materii prime încep să apară.
Are nevoie de o soluție mai rapidă.
Retragerea - opțiunea cea mai puțin rea
Însă orice soluție diferită de o capitulare efectivă a Americii implică riscuri uriașe pe care Trump nu a fost dispus până acum să și le asume.
Cei care îi cer cu ușurință lui Trump să „termine treaba” rareori recunosc costurile. Cu excepția cazului în care SUA sunt pregătite să se angajeze într-un război terestru și naval de amploare pentru a înlătura actualul regim iranian și apoi să ocupe Iranul până când un nou guvern ar putea prelua controlul; cu excepția cazului în care SUA sunt pregătite să riște pierderea navelor de război care escortează petroliere printr-o strâmtoare disputată; cu excepția cazului în care SUA sunt pregătite să accepte daunele devastatoare pe termen lung asupra capacităților de producţie ale regiunii, probabil generate de represaliile iraniene - retragerea acum ar putea părea opțiunea cea mai puțin rea.
Din punct de vedere politic, Trump ar putea considera că are șanse mai mari să supraviețuiască unei înfrângeri decât unui război mult mai mare, mai lung și mai costisitor, care ar putea totuși să se încheie cu un eșec.
Prin urmare, o înfrângere a Statelor Unite nu este doar posibilă, ci probabilă. Iată cum ar arăta această înfrângere.
Iranul rămâne în controlul Strâmtorii Ormuz
Ideea că, într-un fel sau altul, strâmtoarea va fi redeschisă după încheierea crizei este nefondată. Iranul nu are niciun interes să revină la situația anterioară. Se vorbește despre o divizare între duri și moderați la Teheran, dar chiar și moderații trebuie să înțeleagă că Iranul nu își poate permite să renunțe la controlul strâmtorii, indiferent cât de bun ar părea un acord.
În primul rând, cât de sigur poate fi un acord cu Trump? El aproape că s-a lăudat că a replicat atacul-surpriză japonez de la Pearl Harbor prin aprobarea uciderii liderilor iranieni în timpul negocierilor. Iranienii nu pot fi siguri că Trump nu va decide să atace din nou, la câteva luni după semnarea unui acord. Ei știu, de asemenea, că israelienii ar putea ataca din nou, deoarece nu se consideră niciodată constrânși să se abțină atunci când percep că interesele lor sunt amenințate.
Iar interesele Israelului vor fi amenințate. După cum au remarcat mulți experți în Iran, regimul de la Teheran are acum șansa să iasă din criză mult mai puternic decât era înainte de război, nu doar păstrându-și potențialul nuclear, ci și câștigând controlul asupra unei arme și mai eficiente: capacitatea de a ține ostatică piața globală a energiei.
Când iranienii vorbesc despre „redeschiderea” strâmtorii, ei înțeleg în continuare menținerea controlului asupra acesteia.
Iranul va putea nu doar să perceapă taxe de trecere, ci și să limiteze tranzitul la acele state cu care are relații bune.
Dacă o țară se comportă într-un mod care nu le convine liderilor iranieni, aceștia vor putea aplica sancțiuni doar prin încetinirea sau chiar amenințarea cu încetinirea fluxului navelor comerciale ale respectivei țări prin strâmtoare.
Puterea de a închide sau controla fluxul navelor prin strâmtoare este mai mare și mai imediată decât puterea teoretică a programului nuclear iranian.
Această pârghie le va permite liderilor de la Teheran să forțeze statele să ridice sancțiunile și să normalizeze relațiile sau să suporte consecințele.
Israelul se va regăsi mai izolat ca niciodată, în timp ce Iranul devine mai bogat, se reînarmează și își păstrează opțiunea de a deveni putere nucleară în viitor.
Israelul s-ar putea vedea chiar incapabil să mai lovească proxy-urile iraniene: într-o lume în care Iranul exercită influență asupra aprovizionării energetice a atâtor state, Israelul ar putea fi supus unei presiuni internaționale uriașe să nu provoace Teheranul în Liban, Gaza sau în altă parte.
Adevăratul tigru de hârtie
Noul status quo din strâmtoare va provoca, de asemenea, o schimbare substanțială a raportului de putere și influență atât la nivel regional, cât și global.
În regiune, Statele Unite vor fi demonstrat că sunt un tigru de hârtie, forțând statele din Golf și alte state arabe să se acomodeze cu Iranul.
Așa cum au scris recent experții în Iran Reuel Gerecht și Ray Takeyh, „economiile statelor arabe din Golf au fost construite sub umbrela hegemoniei americane. Luați asta și libertatea de navigație aferentă, iar statele din Golf vor ajunge inevitabil să caute sprijin la Teheran”.
Și nu vor fi singurele. Toate statele care depind de energia din Golf vor trebui să-și stabilească propriile aranjamente cu Iranul. Ce altă opțiune ar avea?
Dacă Statele Unite, cu puternica lor marină militară, nu pot sau nu vor să deschidă strâmtoarea, nicio coaliție de forțe care dispune doar de o fracțiune din capacitățile americane nu va putea face asta.
Inițiativa anglo-franceză de a patrula strâmtoarea după armistițiu este aproape ridicolă, crede Robert Kagan.
Președintele francez Emmanuel Macron a precizat clar că această „coaliție” va opera doar în condiții pașnice în strâmtoare: va escorta nave, dar numai dacă acestea... nu au nevoie de escortă.
Însă, cu Iranul la butoane, strâmtoarea nu va redeveni sigură prea curând.
China are probabil o anumită influență asupra Teheranului, dar nici măcar China nu poate redeschide singură strâmtoarea.
O nouă cursă navală
Un efect al acestei transformări ar putea fi extinderea cursei navale între marile puteri. În trecut, majoritatea statelor lumii, inclusiv China, se bazau pe Statele Unite atât pentru prevenirea, cât și pentru gestionarea unor astfel de crize. Acum, însă, statele din Europa și Asia care depind de accesul la resursele Golfului Persic sunt neputincioase în fața pierderii aprovizionării energetice vitale pentru stabilitatea lor economică și politică.
Cât timp vor tolera această situație înainte să înceapă să-și construiască propriile flote, ca mijloc de influență într-o lume în care fiecare se descurcă pe cont propriu, iar ordinea și predictibilitatea s-au prăbușit?
Înfrângerea americană din Golf va avea și implicații globale mai ample.
Întreaga lume poate vedea că doar câteva săptămâni de război cu o putere de rang secund au redus stocurile de armament ale Americii la niveluri periculos de scăzute, fără nicio soluție rapidă la orizont.
Întrebările pe care le ridică situaţia asta despre pregătirea Americii pentru un alt conflict major îl pot determina sau nu pe Xi Jinping să lanseze un atac asupra Taiwanului ori pe Vladimir Putin să-și intensifice agresiunea împotriva Europei.
Aliații Americii din Asia de Est și Europa trebuie să se întrebe cât de rezistentă mai este America în eventualitatea unor conflicte viitoare.
Adaptarea globală la o lume post-americană se accelerează.
Poziția odinioară dominantă a Americii în Golf este doar prima dintre numeroasele victime.
B.B.
Cât din succesul nostru este moștenit? Contează mai mult ADN-ul sau mediul în care am trăit?
România plătește de aproape 7 ori mai mult pentru energia reimportată seara din Bulgaria decât a încasat pentru energia vândută bulgarilor la prânz
Destinații ieftine pentru vara aceasta. Unde poți pleca în vacanță cu un buget mic în 2026
Gloria Bistrița și SCM Râmnicu Vâlcea vor juca finala Cupei României la handbal feminin
