Președintele Serbiei, Aleksandar Vučić, plânge la televizor de mila copiilor uciși la Belgrad, constată oripilat că violența extremă se extinde și promite că va colecta toate armele de la populație.
Fie că e un populism grosier, fie că e o revelație târzie a grozăviilor pe care el însuși le-a comis, dl Vučić ar fi mai credibil dacă ar fi început prin a le recunoaște și a-și cere iertare pentru ele.
Pentru că președintele Vučić însuși a cultivat violența de toate felurile într-o țară și așa marcată de traumele războiului pe care l-a provocat și ale cărui orori nu și le-a asumat niciodată.
„Regimul președintelui Serbiei, Aleksandar Vučić, care deține controlul aproape asupra tuturor aspectelor vieții publice, folosește pentru răspândirea fricii bandele criminale, cărora le-a permis să devină mâna prelungă a statului. (…) Vučić a exploatat cu brio problemele mafiei din Serbia, creând un climat în care linia neclară dintre criminalitatea organizată și stat lucrează în favoarea lui”, scrie New York Times după crimele de la Belgrad.
Se numește un stat mafiot captiv, în care legea e opțională. De aceea, copilul criminal a putut fi dus pe poligon de tatăl lui fără nicio problemă.
Serbia era un rai al infractorilor. Vă aduceți aminte unde s-a refugiat Sebastian Ghiță și cât de greu a fost recuperat de acolo?
Această stare este un motiv esențial pentru care intenția de a colecta armele de foc este imposibil de realizat. Starea de insecuritate din Serbia, constantă și exacerbată în ultimele zile, nu îi va lăsa nici măcar pe cei de bună credință să le predea.
Iar clanurile mafiote oricum vor refuza dezarmarea și cât ele refuză nu poți aștepta ca omul simplu să accepte să rămână descoperit.
Dar e mai mult decât atât. Violența din Serbia nu e doar fizică, armată. Ea e cultivată și la nivel de discurs, inclusiv prin naționalismul în tușe groase, prin victimizare, prin cultivarea sentimentului că sârbii sunt niște victime ale Europei rău voitoare.
Să nu uitam că Vučić este un partener al lui Putin, la vedere, explicit. Că Serbia destabilizează Europa prin afacerea migranților pe care a dezvoltat-o inclusiv prin companii aeriene care îi aduc la Belgrad de unde trec frontiera și inundă Europa, cu consecințe pe care le simțim și noi în chestiunea Schengen.
Genul acesta de cultivare a naționalismului frustrat, a victimizării, a violenței explicite și implicite până la urma explodează undeva. Fie în afară, cum e cazul Rusiei, sau în interior, cum e cazul Serbiei, care nu are forța să mai pornească un război.
Iar această stare începe să devină tot mai apăsat și mai periculos și oferta politică din România.
Sigur că, în primul rând, din partea AUR, un partid a cărui singură ofertă este sloganul naționalist, xenofob, antieuropean, conspiraționist și frustrat.
AUR cultivă ura ca unic răspuns la toate problemele, cele mai multe reale, indiscutabile, ale României, iar ascensiunea acestui partid este, de fapt, o ascensiune a urii.
Dar nu este vorba numai despre acest partid.
PSD cultivă, mai discret decât AUR, dar eficient, antieuropenismul, fie că vorbim despre subvențiile pentru agricultorii români în chestiunea importului de grâu din Ucraina, de exigențele PNRR sau de aberația de proporții a obligativității făinii din greieri.
Sau PNL, care pentru a scăpa și pentru a-l apară pe președinte, pe cât posibil, de decontul eșecului Schengen, a declanșat un atac naționalist și o mare victimizare națională cu efecte antieuropene.
În plus, nici România nu stă bine în privința statului de drept, nici ca realitate, nici ca percepție. Încrederea în justiție e scăzută, și din motive obiective, și din motive care țin de necunoașterea legii. La fel, încrederea în instituțiile statului în general, așteptările pozitive sunt prăbușite.
Tentația principală începe să devină, periculos, dreptatea pe cont propriu.
Jocul cu ura, cu frustrarea, cu victimizarea, cu excepționalismul refuzat, abandonarea legii și a justiției sunt extrem de periculoase, indiferent câte arme are populația la dispoziție.
Acest tip de politică încarcă psihologic societatea și niciodată nu știi cum, de la ce și în ce mod se poate produce declicul.