Ca un șef de milițieni ce se consideră, ministrul de Interne dr. Bode a ieșit la televizor să explice măsurile pe care le gândește ca urmare a teribilei nenorociri de la Belgrad – copilul de 13 ani care a asasinat 9 oameni într-o școală.
Dr. Bode invocă porți de aeroport la intrarea în școli, detectoare de metale. Nu m-aș mira, la ce relație are dr. Bode cu școala, că își imaginează sincer că așa ceva ar funcționa.
Dacă nu te-ai ocupat intens cu ea, nu știi ce aglomerație e dimineața la intrări. Și cum fiecare copil are inevitabil obiecte metalice la el – chei, pix, ceas etc – controlul individual s-ar termina către prânz, adică numai bine ca să înceapă cel pentru clasele de după-amiază, care să se termine spre seară.
Soluția milițienească nu e răspunsul, așa cum nu a fost nici în cazul elevului de la București care în urmă cu câteva săptămâni și-a agresat cu un cuțit profesoara de japoneză.
Răspunsul nu e dificil de înțeles dacă ne uităm la profilul copilului din Serbia. Kostas e dintr-o familie respectabilă, de intelectuali, mergea la o școală bună și învăța foarte bine, nu era băut, nu era drogat.
Ceea ce relatează însă presa sârbă și a afirmat chiar președintele Vucic este că acest copil a fost victima unui hărțuiri constante din partea unor colegi, pentru simplul motiv că era mai bun ca ei la învățătură, olimpic.
Bullying-ul a fost atât de grav încât a impus mutarea copilului în altă clasă, dar hărțuirea a continuat. Sunt copii care metabolizează cumva situația, cu costuri psihologice foarte mari, dar sunt și copii care clachează în diferite moduri, de la depresii, poate tentative de sinucidere, la acțiuni violente, până la extrema violență de la Belgrad.
Fără a considera, sub nicio formă, că o crimă este scuzabilă, nu vom rezolva nimic dacă nu vom pricepe că înainte de a deveni criminal acel copil a fost el însuși o victimă. S-a simțit respins, umilit, agresat și, în mod evident, nu a primit sprijinul necesar.
Chestiunea asta nu o rezolvi cu pază, detectoare și exmatriculare. Cel mult, ele vor muta violența puțin mai încolo, în fața școlii.
Soluția este să înțelegi ce se întâmplă, foarte grav, și la noi. Fenomenul bullying este extrem de răspândit. Atât de răspândit încât nu mai e o știre decât atunci când îmbracă forme extreme. Hărţuitorii sunt în general, la rândul lor, victime, ale altor hărţuitori și își răzbună suferința provocând-o.
Sau ale unor familii în care sunt sau cel puțin se simt agresați și ale căror stereotipii, bășcălii, violențe le duc mai departe la școală, proiectând modelul toxic în care trăiesc.
Țintele lor sunt cei pe care îi disprețuiesc, mai mici, mai slabi, cu unele imperfecțiuni fizice, mai vulnerabili, poate asociați cu LGBT, în cazul copiilor crescuți în stereotipii homofobe, sau împotriva celor în care se simt cumva inferiori și cu care poate sunt comparați – tocilarii.
Suflete zdrobite zdrobesc suflete și sub presiunea hărțuirii se pot întâmplă tragedii. 57 de gloanțe a tras copilul în școala de la Belgrad. Realizăm dimensiunea furiei, a urii pe care a simțit nevoia să o descarce? Dacă nu eviți această acumulare, nu cred că ai vreo șansă să controlezi cumva efectele ei.
În loc să investească în porți și detectoare, Guvernul ar face bine să investească masivi în psihologi școlari, cel puțin unul în fiecare școală, în funcție de numărul elevilor. Specialiști care să observe copiii, mai ales dacă primesc semnale de la profesori sau alți copii, dar și pur și simplu în pauze, în orele de sport.
Nicio îndoială că un ochi format observă copiii izolați, respinși, grupurile de bully, victimele lor. Acolo e pepiniera viitoarelor violențe sau depresii.
După care să aibă dreptul să convoace familia și, dacă e nevoie, asistența socială care să aibă, la rândul ei, dreptul să ia măsurile cele mai radicale dacă evoluția copilului e pusă în pericol.
Deși noi trăim în șabloane de tipul: “eu te-am făcut, eu te omor”, “copilul meu, treaba mea”, “bătaia e ruptă din Rai”, “depresia e un moft”, poate ar trebui să aterizăm în lumea civilizată, care a înțeles că părinții pot să fie, chiar involuntar, dușmanii propriului copil și că, în anumite cazuri, acestuia îi poate fi mai bine dacă e luat de lângă ei.
Și, desigur, în nicio școală nu ar mai trebui să predea vreun profesor care să nu aibă și o pregătire pedagogică, ce include și un pic de psihologie.
Nu cred sub nicio formă că un copil ajunge să comită deodată o violență gravă, nu neapărat de magnitudinea multiplului asasinat de la Belgrad. Nu cred că un copil poate avea un comportament absolut normal pentru un ochi format și deodată să intre în școală și să pună cuțitul la gâtul profesoarei sau să comită un masacru. Doar că semnele pe care le dă, uneori chiar strigătele de ajutor, trebuie auzite de cineva.
Nu cred că astăzi copiii sunt neapărat mai răsfățați, ci sunt mai derutați și confuzi într-o lume cu prea puține repere și prea mulți stimuli de care nu îi apăra nimeni, nici în măsura în care i-ar putea apăra. Avem obligația să-i apărăm.
Ce îi învățăm noi înșine pe copiii noștri, ai căror modele primare suntem? Să nu uităm că băiatul de la Belgrad a învățat să tragă de la tatăl sau, care l-a dus în poligon chiar dacă era ilegal.
După cum ar fi util să ne uităm un pic și la noi, la societatea noastră. La fel ca Serbia, suntem o societate violentă, nervoasă mai ales pe mize mici, plină de țâfne și foarte puțin tolerantă și empatică. Este cultura în care ne creștem copiii, care devin victimele ei, pradă sau prădător într-o junglă socială de o cruzime teribilă.