Mutarea prezidențialelor în septembrie este o surpriză în formula scrutinului de sine stătător, dar ideea nu e deloc nouă, s-a mai discutat despre ea anul trecut, dar în formula comasării cu localele. Este motivul pentru care UDMR a și depus în Parlament un proiect de lege cu modificările care să permită această variantă.
Despre motivele acestei modificări am vorbit deja. Pe scurt:
1.Interesul lui Klaus Iohannis să poată demisiona ca să își poată prelua noul protocol după care tânjește. Iar anunțul privind depunerea candidaturii pentru șefia NATO, venit la numai o zi după anunțarea devansării prezidențialelor, arată cât este de disperat să prindă o nouă cracă pe care să se suie.
2.Folosirea rapidă de către PSD și PNL a bonusului de învingător, cert, de la europarlamentare.
3.Un președinte nou ales, cu legitimitatea aferentă, să ceară electoratului un parlament cu care să își poată pune în aplicare planurile electorale pentru care a fost, nu-i așa, ales. Iar toate celelalte partide să intre în alegerile parlamentare cu mentalul și imaginea de înfrânte la prezidențiale.
Pentru a valorifica, într-adevăr, punctele 2 și 3, e necesar să existe:
a.Un candidat comun PSD-PNL. Dacă nu va fi candidat comun și doar unul dintre partide va da președintele, partidul învins la prezidențiale va intra în parlamentare ca mielul la tăiere.
Nu că asta ar deranja neapărat învingătorul, în lupta politică nu există dragoste, milă și empatie. Dar ca să guverneze împreună în continuare, ceea ce evident își doresc pentru că nici nu au alte variante (mai ales PSD), PSD și PNL trebuie să obțină un scor cât mai apropiat de 50%.
Dacă unul dintre ele se prăbușește, periclitează și situația celuilalt, cel puțin până când parlamentarii AUR și SOS, precum cei ai PPDD la vremea lor, să poată fi cumpărați la bucată.
b. Liste comune și la alegerile parlamentare. Un președinte nou ales în urma unei candidaturi comune nu poate să ceară voturi la parlamentare numai pentru una dintre componente.
Vă aduceți aminte cât de enervant a fost când Nicușor Dan, candidat comun la PMB, a ales să sprijine la parlamentare doar una dintre formațiunile care l-au susținut. Și nici cine știe ce efect electoral nu a avut.
Deci piesa centrală a planului pentru valul de toamnă-iarnă al anului electoral 2024 este candidatul la prezidențiale.
La prima vedere, având în vedere că la comasarea din iunie salvat pare să fie PNL (cu prețul pierderii identității, e drept), ar fi de așteptat ca, în schimb, PSD să primească candidatura prezidențială. Și cum tradiția social-democrată e să candideze președintele de partid, candidatul comun să fie Marcel Ciolacu.
PNL pretinde, în frunte cu Nicolae Ciucă, că nu va ceda candidatura prezidențială și PNL nu și-a dat încă acordul formal pentru devansarea prezidențialelor, însă având în vedere cel puțin interesul lui Klaus Iohannis (punctul1), sub patronajul căruia au fost luate deciziile în coaliție, este greu de crezut, spre imposibil, că PNL va opune rezistență. Numai ce a întors decizia “prin noi înșine” de la Sinaia.
În plus, Marcel Ciolacu a ținut să puncteze că nu va emite legislația necesară organizării alegerilor decât pe întreg calendarul convenit, iunie-decembrie. Cu alte cuvinte, pică devansarea alegerilor, pică și comasarea, și listele comune.
Așadar, teoretic, Marcel Ciolacu din poziția de candidat comun ar avea voturile necesare să aducă pentru prima dată în ultimii 20 de ani președinția României la PSD. Practic, jocul electoral e cu mult mai mult decât aritmetică pură.
Indiferent care dintre cei doi președinți de partid ar deveni candidat comun al celor două partide, acesta se va lovi de adversitatea unei părți importante din electoratul celuilalt partid.
Sondajele nepublice arată că Nicolae Ciucă ar fi respins de o treime din electoratul PSD, care ar migra majoritar spre AUR sau spre Mircea Geoană. Iar Marcel Ciolacu ar fi respins de două treimi din electoratul PNL care ar putea merge tot spre Mircea Geoană, spre ADU sau ar sta acasă.
Sigur, ar fi un tandem în care celălalt președinte de partid ar fi premier, dar aceea e o funcție de consolare, în care cel puțin liberalii nici măcar nu au vreun motiv să creadă.
După ce își vor fi instalat președintele la Cotroceni și vor face altă majoritate cu UDMR și independenții cumpărați la bucată de la suveraniști, de ce nu ar revendica PSD și șefia Guvernului?
În plus, în turul al doilea, cum va reuși mai ales Marcel Ciolacu să iasă din bazinul electoral care l-a dus până acolo? Cu sperietoarea extremismului? Foarte probabil să nu țină pentru că:
-Nu există nicio garanție că George Simion va fi candidatul blocului populist și nu un alt personaj charismatic, cu capacitate de a aduna toate voturile din zona antisistem. Cele mai recente sondaje arată că George Simion este pe trend descendent.
-Nu există nicio garanție că tacticile de diminuare de pe 9 iunie nu vor ciopli scorul populiștilor până la un nivel la care George Simion să fie contestat și să înceapă luptele interne, cu impact major pe șansele unei strategii coerente la prezidențiale.
-Mircea Geoană rămâne o necunoscută cu potențial să răstoarne socotelile teoretice. Sondajele nepublice din noiembrie îl arată la un scor dublu față de Marcel Ciolacu și aproape dublu față de scorurile însumate ale celor doi președinți PNL și PSD.
Deci și dacă unul dintre partide cedează, nu înseamnă că electoratul îl va urma. Dimpotrivă, datele arată că socoteala nu va ieși.
În aceste condiții, o candidatură a lui Marcel Ciolacu, chiar una comuna PSD-PNL, ar fi extrem de riscantă.
Și atunci?
Pentru o candidatură comună eficientă, singura soluție logică ar fi ceea ce testează deja la europarlamentare, ceea ce caută și pentru Primăria Capitalei: un independent, în sensul neapartenenței la un partid politic. Este ceea ce vrea 70% din electorat conform sondajelor, după dezastrul celor 10 ani de mandat Iohannis.
Adică să nu fie nici pesedist, nici penelist, cu atât mai puțin șef de partid, să nu antagonizeze niciun bazin electoral și să fie apt să iasă în turul al doilea din ele pentru a lua și alte voturi.
Iar odată ajuns la Cotroceni, fiind fără pârghii în niciunul dintre partide, redus strict la prerogativele constituționale, să nu aibă decât un rol decorativ în geam la Palat. Cu siguranță ar fi o golire de conținut real a celei mai înalte demnități în stat, dar ce nu poți să cucerești, trimiți în derizoriu.
Cine ar putea să fie candidatul comun independent e greu de spus, se fac măsurători constante. Probabil e necesar să fie pesedist în suflet, condiția minimală de care Marcel Ciolacu a vorbit adesea. E destul de clar cine e extrem de greu, spre imposibil, să fie: Mircea Geoană, pentru care PSD are resentimente puternice.