Povestea art 155 din Codul Penal, cea care acum ar putea/ar fi putut duce la clasarea dosarelor penale cu furca pe motiv de împlinire a termenului de prescripție, este o moștenire a lui Liviu Dragnea, dar și un efect al lui „merge și așa”, în politică și parchete.
Pe scurt, lucrurile stau așa: cu excepția infracțiunilor foarte grave, precum omorul sau genocidul, făptuitorul nu mai poate fi condamnat dacă de la săvârșirea faptei a trecut un anumit termen, numit de prescripție. Acest termen este între 15 și 3 ani, în funcție de pedeapsa prevăzută de lege pentru faptă.
Dar, potrivit art 155 din Codul Penal, cursul prescripției se putea întrerupe și o lua de la capăt ”prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”.
Această sintagmă a fost declarată neconstituțională prin Decizia CCR nr. 297 /2018. Parlamentul a avut la dispoziție 45 de zile de la publicarea în MOf să modifice art 155 CP, nu a făcut-o, deci din 9 august 2018 sintagma a încetat să mai existe, juridic, iar articolul a rămas în aer.
Ceea ce majoritatea CCR cerea (au făcut opinie separată Livia Stanciu, Maya Teodoroiu și Valer Dorneanu) era ca întreruperea să fie generată doar de actele de procedură comunicate inculpatului, nu de orice proces verbal sau emitere a unei citații.
Acum CCR nu a făcut decât să constate că reparația cerută în 2018 nu a fost făcută, dar a comunicat Guvernului public aproape explicit că îi dă timp să se conformeze: „s-a declarat neconstituțional textul rămas în vigoare, urmând că legiuitorul să ia imediat măsurile necesare pentru punerea în aplicare a Deciziei nr. 297 din 2018, fără a mai fi necesar să aștepte publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României”.
Ceea ce Guvernul a făcut prin OUG adoptată luni. Sunt două chestiuni de discutat în privința ei.
1.Dacă OUG încalcă referendumul privind Justiția din 2019. Deși stupidă, întrebarea de la referendum se referea la modificări de pedepse, infracțiuni și organizare judiciară. Deci se poate interpreta strict: limitele pedepsei, conținutul constitutiv al infracțiunii și organizare judiciară, cum era SIIJ, pentru care, de aceea, nu era posibilă OUG.
E greu de crezut că CCR va trânti o OUG de conformare la o decizie a Curții, după ce însăși CCR a cerut explicit această conformare imediată, înainte de motivare.
În plus, eventuala atacare la CCR ar ajunge să fie judecată în noua componență a Curții și nu știu dacă ea se va năpusti cu o decizie care să confirme că referendumul dlui Iohannis împiedică reparații în mod real necesare și urgente în Justiție.
Dimpotrivă, aș zice că pentru noua majoritate va fi o bună ocazie să clarifice limitele aplicării acelei întrebări ca să nu ne lovim la infinit de prostia de atunci.
2. Dacă OUG acoperă vidul din 9 august 2018 până la adoptarea ei. Aici părerile sunt împărțite.
Tehnic, modificarea OUG intervine înainte ca a doua decizie CCR să existe oficial, nefiind publicată în MOF. Dar prima decizie, din 2018, este acolo și nu a creat ea un vid, deci o lege penală mai favorabilă?
Actele de procedură comunicate inculpatului, deci conforme Deciziei din 2018, au întrerupt prescripția? Pare că da, cât timp împlinirea ei nu a fost invocată până acum de inculpați. Deci diferența o făcea această a doua decizie, de săptămâna trecută, care însă nu e încă publicată în MOF, deci legal nu există.
Așadar, dacă apariția acestei OUG salvează ceva, dacă vor rămâne valabile după august 2018 întreruperile prin acte comunicate inculpaților, adică cele care au respectat motivarea deciziei din 2018, va decide practica.
Nu am nicio îndoială că avocații vor exploata posibilitatea și judecătorii vor aplica fiecare după cum va considera de cuviință.
Era mai bun un proiect de lege în loc de OUG?
Nu implica riscul de a pica pe referendum, desigur. Este adevărat că existau două poiecte de lege pe aceeași temă, unul depus de USR săptămâna trecută, altul trecut de o cameră. Dar urgența cerută de însăși CCR justifică necesitatea OUG.
Adoptarea unui proiect de lege, chiar în procedură de urgență, se putea izbi de interese directe în cauză și de aici lipsă de cvorum și, apoi, sesizare la CCR, pe orice motiv inventat sau real. CCR putea aștepta cu publicarea celei de-a doua decizii în MOF sau nu, mai ales că redactarea trebuie să fie gata până ies trei judecători, pe 10 iunie.
Cât și cum va putea fi reparat răul care a curs din 2018 vom vedea. Așa cum e clar că soluție ideală în acest moment nu există, doar încercări la limită.
De ce am ajuns aici? În primul rând, pentru că majoritatea lui Dragnea a lăsat să treacă cele 45 de zile în 2018 ca să vulnerabilizeze Codul Penal.
Dar și pentru că doi miniștri ai Justiției, Predoiu și Ion, au stat pasivi pe aceeași bombă. Văd că discutăm ce proiecte a lăsat fiecare și în ce fază. Irelevant. Cert e că nici Cătălin Predoiu, nici Stelian Ion nu au inițiat o procedură de urgență pentru art 155. Au mizat probabil pe ceea ce au mizat și procurorii, că deja decizia CCR din 2018 e aplicată prin acte comunicate inculpaților.
Dar asta nu e o scuză. E „merge și așa”.
Dar ”merge și așa” a fost și pentru procurori. Una e să ai o problemă cu o faptă descoperită mult după ce a fost comisă sau să se reia judecata pentru că sunt aruncate în aer completuri de judecată. Și cu totul altceva este să dormi pe dosar din diverse motive până când se prescrie. Dosarul „Țăndărei” așa a murit.
În primul interviu pe care l-a acordat în mandatul de şef DNA, l-am întrebat pe Crin Bologa despre TelDrum. I se încheie curând mandatul de 3 ani și tot despre TelDrum e întrebat.
Indiferent cine de cine e anchetat, este anormal ca un om să stea sub semnul dosarului ani după ani. Dacă e vinovat, în acei ani un infractor e liber. Dacă e nevinovat, plătește degeaba cu nervi, bani pe avocați și un stigmat nemeritat.