Cu rezultate de invidiat la bacalaureat, licee mult peste cele vestice, unde ultima medie e peste 9,50 (din 10) și o echipă de fotbal de suflet, România e prezentată ca una dintre cele mai bune lumi posibile. Un general, un premier și un adjunct NATO se luptă pentru președinție.
Paradoxal, deși se muncește intens la fabricarea acestei imagini de țară minunată, în pofida meciurilor de fotbal și a încercării de a pune în circulație mândria națională, românii sunt mai decepționați.
Fericirea obligatorie din cataloage
Starea învățământului românesc pe mâinile căruia își lasă copiii nu mai permite nici măcar mici breșe, mici fente de salvare individuală: ori ești în sistem cu totul, ori pleci de tot.
Ori accepți excelența fabricată a cataloagelor și mediilor de la examene și, împreună cu asta, scoaterea la marginea societății a copiilor părinților înfrânți de sărăcie, ori devii tu însuți marginal sau diasporez sau măcar îți scoți copiii din țară.
Iar fericirea obligatorie, după expresia lui Norman Manea, a devenit în ultimii ani tot mai mult acceptabilă social.
Într-un dialog cu cercetătorul CNSAS Mihai Demetriade, pe care spotmedia.ro îl va publica joi la prima oră, acesta vorbește și despre cultivarea programatică a decepției, după 1989.
Teza coruperii morale a românilor în comunism – cu toții am fost turnători și complici, așa că niciun proces al comunismului nu mai are rost – este din nou pe masă, reformulată.
Cui folosește decepția socială
De data asta, intensitatea e paroxică: o societate înfrântă, care nu mai protestează nici când prețurile de la rafturi abia acoperă o viață decentă, nici când subiectele la bacalaureat sunt atât de ușoare cât are nevoie partidul, nici când plagiatele din politica înaltă sunt devoalate, nici când medicamentele lipsesc.
Pentru că dacă înainte de 1989 abuzul puterii nu putea fi dat în vileag fără costuri existențiale enorme, care merg de la represiune la moarte, democrația este cea care încurajează denunțarea abuzului, pentru ca asta să ducă, la un moment dat, la pedepsirea și corectarea lui.
Așa putem vedea la ce a folosit investiția politică în cultura decepției.
Nu suntem doar în fața unei apatii sociale generalizate, în care oamenii se descurcă pe cont propriu și în triburile personale, ci a unei disfucționalități organice a întregului mecanism de reprezentare politică. Corupția, de pildă, a devenit ea însăși atât de disfuncțională, încât mita, participarea la corupție, cumpărarea unor privilegii pentru a avea drepturi nu mai garantează că treburile vor funcționa.
Impostura, nepotismele, doctoratele pe bandă și îngrășarea CV-ului cu cursuri și cursulețe au ajuns să denatureze mult mai perfid democrația și s-a văzut din plin la comasare, când mai puțin ticăloșia, cât încropeala a produs pagube.
Corupția nu mai are ce indignare să vândă
De aceea, corupția nu mai vinde, nu mai indignează, nu mai șochează.
Cartea lui Ștefan Liiceanu, cu calcule concrete, cât pierdem din banii pentru spitale, școli, străzi, ar fi trebuit să provoace un cutremur social. Să ne fi șocat atât de tare, încât să facem tot ceea ce putem pentru ca țara să nu fie pierdută între buzunarele lor, pentru că țara nu e ceva abstract, ei cu instituțiile lor, noi cu viețile noastre corecte în spatele ușilor. Iată calculele făcute de Ștefan Liiceanu, punând cap la cap doar cifrele din dosare:
"Corupția ne costă. Cât costă exact corupția nu poate ști nimeni, pentru că este o activitate clandestină și nu ai cum să te duci în fiecare primărie, să vezi dacă cineva e cumva corupt sau nu. Toate cazurile documentate, investigate, identificate de DNA ne arată că de-a lungul a 20 de ani s-au identificat prejudicii de aproape 6,5 miliarde de euro. E mult, deși nu e foarte mult dacă stai să te gândești la PIB-ul de 300 de miliarde de euro, dar această cifră, trebuie subliniat, este mult mai mică față de cifra reală. Și DNA subliniază asta, DNA nu are pretenția că descoperă nici măcar 10%.
Consecințele sunt în principal financiare. Dar cum partea financiară echivalează cu bunăstarea sau, să spunem, cu gradul de civilizație a societății, ne afectează din foarte multe puncte de vedere.
De exemplu, a fost făcut un studiu acum vreo 15-20 de ani care arăta că satele românești dovedesc clar o corelație între sărăcia de la sat și apropierea față de un drum național. Cu cât era mai aproape satul de drum, era mai bine în termen de bunăstare. Și cu cât era mai departe, cu atât era mai rău.
Nu este o coincidență faptul că drumurile au reprezentat întotdeauna inima comerțului și inima dezvoltării economice. Așa s-a dezvoltat și Europa când au început să apară comercianții italieni, care mergeau către partea de nord a Europei. Tot așa s-au construit încet drumuri și în timpul revoluției industriale din Anglia, după ce au apărut trenurile, costul transportului a scăzut cu 70-80% doar în doar câțiva ani. Deci fără această legătură, satele acelea nu existau pe harta civilizației.
România suferă de fenomenul acesta de fiefizare și consecințele sunt foarte grave.
Luați o țară cu bogăția noastră medie. Noi avem 300 și puțin de miliarde de euro în PIB. Dacă continuă lucrurile așa, în 10 ani vom depăși Austria. Adică dacă rata de creștere economică în România se menține precum în ultimii 7 ani și cea din Austria la fel, în 10 ani vom depăși Austria pe hârtie.
Dar acești bani nu sunt folosiți cum trebuie și se pierd prin corupție. Deci cu ce ne afectează corupția? Comparați-ne cu orice țară cât de cât civilizată. Am depășit economia Portugaliei demult, am depășit și economia Finlandei, evident, pentru că sunt mai puțini ca locuitori, dar cu toate acestea avem noi cumva o infrastructură ca în Finlanda? Avem noi o infrastructură sau spitale ca în Portugalia? Nu. Deci rezultatul net al corupției este tot ce nu avem noi și acele țări au, pentru că au corupție mult mai mică."
Democrația pe hârtie și mantra extremismului
Pe hârtie, ce se numără zilele acestea la Bruxelles este numărul de mandate pentru familiile politice mainstream, iar aici Bucureștii și-au adus contribuția și pentru populari, și pentru socialiști.
În plus, (pseudo)extremiștii noștri, un amestec de populiști, rusofili și mediocri de calitate intelectuală și morală îndoielnice, nu pun probleme de ideologie și nici nu au vocația malefică a lui Viktor Orban ori potențialul încă de negociere al Giorgiei Meloni.
Minunata Românie nouă are o garnitură de candidați la prezidențiale, nu toți anunțați oficial, care nu lasă loc extremismului etichetant. Pentru că în afara etichetei, populismul politic este mainstream la București.