Având în vedere trecutul dlui Iohannis, de premier susținut de PNL și PSD, “de la Grivco”, în 2009, nu e nejustificată suspiciunea că președintele a intenționat refacerea USL dintr-un bun început. După cum enervarea provocată de USR președintelui Iohannis a fost și ea destul de evidentă.
Doar că dacă avea planul USL 2.0 e greu de înțeles de ce dl Iohannis nu l-a pregătit și nu l-a aplicat mai devreme.
După alegeri, dl Iohannis nu trebuia să facă ceva anume pentru refacerea USL. Era suficient să nu se dea peste cap pentru constituirea alianței cu USR, inclusiv prin blocarea revoltei împotriva lui Ludovic Orban după împărțirea ministerelor. Până la urmă, PSD câștigase alegerile.
Să zicem că a vrut ca mai întâi să compromită USR și a așteptat declanșarea unei inevitabile crize. Dar nu era nevoie să aștepte să ajungă la 14% în sondaje și nici să se profileze o suspendare pentru a-și îndeplini obiectivul, dacă acesta era.
Dacă ai în plan să refaci alianța cu PSD este inexplicabil să-l ataci nonstop. Era suficient să tacă în campania din 2020 cât a tăcut în cea din 2016. Nu era necesar să declari alungarea PSD de la putere drept cea mai mare reușită a mandatului și să-ți negi astfel autodeclaratul maxim.
Și, dacă ne uităm în urmă la cei 7 ani de mandat, dl Iohannis nu se prea poate lauda cu cine știe ce reușite.
A câștigat alegerile în 2014 și prima mișcare a fost să aleagă un înlocuitor cu totul nepotrivit în fruntea PNL. A fost primul act de putere absolută care putea sugera flerul politic al dlui Iohannis.
După coabitarea cu Guvernul Ponta, dezastrul de la Colectiv a părut momentul desprinderii politice de trecut. Un moment pe care după 6 ani dl Iohannis n-a mai găsit cu cale să-l onoreze personal la concurență cu o partidă de golf.
A numit guvernul tehnocrat Cioloș, “guvernul meu”, cu așteptarea ca peste un an PNL să câștige alegerile.
Dar din cauza conducerii extrem de slabe a partidului, girată de dl Iohannis, din cauza ezitărilor dlui Cioloș cu care nu a fost realizată o strategie comună coerentă, din cauza folosirii greșite a conceptului de guvern tehnocrat, care nu poate fi decât unul de administrare curentă, dlui Iohannis i-au ieșit atât de bine planurile încât într-un an PSD nu numai că și–a revenit, dar a câștigat zdrobitor alegerile din 2016.
Cu excepția a două momente notabile, adică refuzul de a o desemna premier pe Sevil Shhaideh și blocarea “elefanților”, a urmat un lung șir de eșecuri lamentabile ale președintelui:
- a desemnat-o fără comentarii pe Viorica Dăncilă premier, tocmai când PSD era în cel mai vulnerabil moment, după ce pierduse două guverne.
- a fost pus în situația să o revoce la Laura Codruța Kovesi și DNA a fost dezactivat.
- Legile Justiției au fost măcelărite, ICCJ a fost complet destabilizată și multe hotărâri definitive de condamnare au fost desființate.
Ar fi avut un glonț de argint – referendumul. L-a folosit extrem de târziu, după ce răul fusese făcut, și în cel mai prost mod cu putință. Singurul lui efect a fost sigilarea modificărilor lui Dragnea prin interzicerea folosirii OUG în Justiție. O prostie monumentală care nu mai permite intervenții rapide ale Guvernului nici măcar când sunt cu adevărat necesare și benefice.
Unde este acum dl Iohannis? În fața singurei opțiuni rămase.
Anticipatele ar fi un dezastru pentru că ar duce la o guvernare PSD strivitoare, un AUR la cote amețitoare și un PNL amenințat să nu mai prindă pragul.
Refacerea alianței cu USR ar însemnă ca guvernul să fie la mâna lui Ludovic Orban care ar folosi, indubitabil, acest avantaj pentru a recupera șefia PNL. Deci ar reîncepe lupta pentru putere în partid cu toate efectele ei. De aici întărirea PSD și AUR.
Este o situație pe care tot “măiestria” domniei sale a creat-o prin abordarea confruntării pentru șefia PNL. Am fost mai mulți cei care am avertizat că umilirea adversarului, indiferent de culpele acestuia, este cea mai proastă strategie. Un om adus în punctul în care nu mai are nimic de pierdut nu va avea la rândul său limite.
Ruperea PNL și distrugerea majorității este efectul umilirii lui Ludovic Orban. Așa cum umilirea lui Călin Popescu Tăriceanu de către Crin Antonescu a dus la ruperea ALDE de PNL.
Alianța PNL-PSD este o înfrângere pentru dl Iohannis. Este obligat să se dezică de tot ce a afirmat ani de zile, cum spuneam, de cea mai mare realizare a mandatului său. Se prăbușește electoral și devine irelevant.
Marile reforme în care încearcă să învelească acest eșec pentru a-l face digerabil sunt extrem de puțin probabile și aproape imposibile în sensul dorit de electoratul lui Klaus Iohannis.
Ar trebui o minune ca o alianță de velociraptori să devină una de reformiști. Un guvern cu Gabirela Firea și Paul Stănescu sau cu Lucian Bode (da, cel pe care USR l-ar fi acceptat premier, ca să înțelegem cât de reformist putea fi și guvernul alternativ) poate fi o locomotivă reformistă?
Și cel mai rău este că această cadere în derizoriu a dlui Iohannis ar putea avea ca efect împlinirea unui vis de aur al PSD – republica parlamentară.
Până acum un an aș fi fost sigură că poporul va respinge o astfel de modificare. După imensa dezamăgire oferită de dl Iohannis, sunt aproape singură în sens contrar.