Ceea ce șochează în acest foarte amplu proces de redresare financiară a țării e singurătatea în care se află premierul Ilie Bolojan, într-o întreprindere în care toți reprezentanții partidelor care susțin Guvernul ar fi trebuit să-și bage capul în poză. În poza reformei.
Dar, cu excepția unor miniștri de la USR, toată lumea, de la Nicușor Dan la minoritățile din Parlament, fuge de asocierea cu măsurile pe care premierul se încăpățânează să le ia, sub uriașa presiune a timpului pe care-l are la dispoziție pentru a evita nervozitatea agențiilor de rating și usturimea dobânzilor la care ne împrumutăm.
Da, era de așteptat o tensiune și o revoltă generală: asta pentru că nimeni nu scapă neatins de măsurile nepopulare pe care le presupune orice schimbare:
- dacă s-ar fi făcut numai în sănătate, profesorii n-ar fi zis nimic;
- dacă s-ar fi făcut numai în educație, primarii n-ar fi zis nimic;
- dacă s-ar fi făcut numai în companiile de stat, magistrații n-ar fi zis nimic;
- iar dacă s-ar fi făcut numai în administrație, nimeni din celelalte sectoare ale societății n-ar fi zis nimic.
Dar nu asta e neapărat problema – că lumea politică pro-guvernamentală fuge de asocierea cu Bolojan: ci faptul că premierul nici măcar nu e lăsat să ia măsurile nepopulare pe care le presupune o reformă. O REFORMĂ, adică.
Iar asta va avea 3 consecințe, la care cei ce așteaptă să le vină rândul la rotativă ar trebui să reflecteze, pentru că nu li se va mai oferi ocazia de-a găsi ”maurul” din piesa lui Schiller, dispus să-și facă datoria:
1. Prima consecință e că Reforma s-ar putea rezuma – ca efecte – doar la creșterea fiscalității și micile gesturi de politețe față de echitatea socială – cum ar fi modificarea (de-a lungul a 15 ani) a vârstei de pensionare la magistrați și plafonarea pensiei, oricum mult peste modul de calcul al unui cetățean contributor obișnuit.
Pentru că, de fapt, la nivel de efecte, în acest punct suntem: reforma structurală nu dă niciun semn că se poate petrece, în ciuda determinării pe care o arată Ilie Bolojan.
Atacul lui Sorin Grindeanu la adresa premierului, din Parlament, arată că, de fapt, suntem într-un punct la fel de periculos precum cel de acum 2 ani, punctul din care am lunecat în marasmul fiscal-bugetar de azi.
PSD deja vede reforma pe trei sferturi încheiată, odată cu creșterea fiscalității și cu inflația care umple visteria cu bani inexistenți ca pe vremea premierilor de sinistră amintire (Nicolae Ciucă – cel mai slab premier de la Deceneu încoace, și Marcel Ciolacu – cel mai agresiv-inconștient premier de la Deceneu încoace).
Astfel încât Guvernul Bolojan e lăsat doar să cosmetizeze puțin efectele ultimilor 2 ani, dar cauzele rămân neatinse, iar ele ne vor readuce în criză în primul an de după alegerile viitoare.
2. A doua consecință este anihilarea prin amânare pe termen nedefinit a reformei până la rădăcină a statului și administrației.
Administrația locală trebuie reconfigurată INTEGRAL, astfel încât să se poată întreține singură, și nu lăsată să funcționeze ca pe vremea lui Ceaușescu – când partidul asigura totul într-o comună – și profesori, și medici (trimişi cu toţii acolo prin repartiţie obligatorie), și investiții, și locuri de muncă – situație comparativă pe care am detaliat-o AICI.
Nu degeaba, polonezii au început imediat după 1989 regimul liberalismului capitalist prin reforma administrativă – iar după 10 ani aveau, la un teritoriu cu 40% mai mare decât România și la o populație de 2,5 ori mai mare, un număr de 1.400 de comune rurale, iar România are și azi 2.850.
Acest desen va anula în 3 ani toate efectele măsurilor pe care Guvernul Bolojan le ia – cu mari tensiuni și nemulțumiri și suferințe – astăzi: 3 ani, adică momentul în care generația decrețeilor iese la pensie, adică la ”deficitul din sistemul de pensii”.
E drept, PSD și PNL au cei mai mulți primari – însă acest lucru stă pe o anomalie profundă:
dacă acum 20 de ani ”Partidul” câștiga alegerile bazându-se pe dependența socială (cu o mână de grăunțe aruncată unui sat culegea voturile cu lopata), dependență socială care s-a estompat odată cu emigrația și remiterile de bani din străinătate către familii, și dacă acum 10 ani ”Partidul” câștiga alegerile bazându-se pe dependența administrativă – primarii și administrațiile locale care garantau, în schimbul alocărilor de bani de la centru, un anumit număr de voturi, azi, după ce Marcel Ciolacu a ajuns la alegeri pe locul 3 având cea mai sofisticată și mai mare infrastructură de primari, PSD ar trebui să înțeleagă că această structură NU mai funcționează: nici administrativ (adică în interesul României) și nici măcar politic (adică în interesul de partid).
Citește integral analiza lui Cristian Grosu - Maurul care nu poate să moară pe Curs de Guvernare