Participarea persoanelor oficiale la funeraliile filosofului Mihai Șora pare să confirme încă o dată că simpatia prietenilor politici și înverșunarea adversarilor, de asemenea politici, sunt sentimente care nu te iartă nici atunci când drumul vieții se apropie de stația terminus, când se rostește un ultimu omagiu și când se cântă „veșnica pomenire”.
Onorurile militare, demonstrate la funeralii, lasă de înțeles că statul apreciază meritele filosofului intrate în tezaurul românesc, că respectă moștenirea spirituală a celui dispărut și că îndeamnă generația tânără să nu-i uite niciodată pe înaintași.
De la Cotroceni, președinția României a fost reprezentată de Sergiu Nistor, consilier de stat, în Departamentul Cultură, Culte şi Minorități Naționale. Nu comentez lipsa președintelui, așa cum au făcut alte ziare. Prezența consilierului demonstrează că șeful statului avea în agendă și alte probleme, de neocolit.
În câteva cuvinte, consilierul Nistor i-a informat exact pe participanți cu privire la rolul său de împuternicit, la cernitul eveniment: „Sunt aici pentru a purta coroana omagială a președintelui la catafalcul filozofului Mihai Şora”.
Lapidar, dar corect.
Academia Română – căci cel plecat în Eternitate era membru de onoare al Academiei – a fost prezentă prin vicepreședintele Mircea Dumitru, dar și prin academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici – prieten cu decedatul.
De aici în jos prezența e însă cam subțirică. Înțeleg că domnului Ciolacu poate îi scapă personalitatea unui mare om de cultură, dar premierului liberal nu i se pare oare că liberalismul își înscrie promovarea valorilor culturii ca preocupare de vârf?
Mihai Șora a fost, totuși, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai culturii noastre din aproape ultimul secol. Dintre mulțimea de miniștri ai Culturii, care s-au perindat în fruntea acestui minister, am reținut doar două persoane: doamna Mona Muscă și domnul Theodor Paleologu. Îmi vine pe buze să explic eu de ce pe numeroșii foști miniștri de stânga nu i-a atras omagierea celor care contestau cândva „Ordonanța 13” în Piața Victoriei. Dar mă abțin.
Dar Parlamentul? S-au deranjat cumva cei doi președinți de Camere ai instituției să vină la funeralii? N-am citit în presa scrisă despre prezența lor, nu i-am observant la televizor. Admit că aveau chestii mai presante, dar tocmai de aceea sunt secondați: Camera Deputaților are patru vicepreședinți, iar Senatul trei. Nu era normal să fie acolo măcar unul?
De altfel, din cele câteva sute de deputați și senatori, îi numeri pe degetele de la o mână pe cei veniți să aducă un ultim omagiu fostului om de cultură. Rețin numele lui Theodor Paleologu (fost parlamentar), al useristului Iulian Bulai și cam atât de la Parlament. C.Bălăceanu Stolnici a vorbit în nume personal, iar parohul Bisericii Albe și-a făcut datoria sacerdotală.
Cred că cel trecut în neființă merita incomparabil mai multă atenție din partea oficialilor noștri.
Multă lume a remarcat prezența la funeralii a primarului Timișoarei, domnul Dominic Fritz. Știți la ce mi-a mers gândul, când l-am văzut? Că pe primarul Capitalei, domnul Nicușor Dan, nu l-am observant acolo. Nici pe el și nici pe vreunul din viceprimari, care bănuiesc că și pentru asta există, ca să-l suplinească pe primarul general atunci când acesta nu face față singur!
Dar. A propos de primărie, mi se pare jenantă informația oficială cu privire la aportul instituției la problema înmormântării: „PMB, prin Administrația Cimitirelor și Crematoriilor Umane București, a atribuit un loc de înhumare în Cimitiru Bellu filosofului Mihai Șora, care a încetat din viață la 25.02.2023. Locul este situat între parcela scriitorilor și parcela Academiei Române”.
Corect. Așa trebuia făcut, ar fi fost impardonabil să se facă altfel. Dar asta nu scutește pe nimeni de la o obligație morală și cu atât mai puțin de la un demnitar.
Poate greșesc, dar simt că nu întâmplător cei câțiva participanți la funeralii, pe care i-am amintit, sunt mai mult de pe dreapta eșichierului politic. De pe stânga, vorba turcului, ioc. Asta îmi sugerează că oamenii au lipsit din același motiv pentru care lipseau pesediștii de la moțiunile de cenzură ale liberalilor, iar liberalii lipseau de la moțiunile pesediștilor – când nu erau încă împreună, într-o coaliție.
Mi se pare jenant și chiar degradant, dacă cineva gândește în stilul „dacă decedatul nu era de-ai noștri, eu nu mă duc la funeralii”.
Pe mine, ca român, m-a impresionat mesajul venit de la Chișinău din partea doamnei Maia Sandu, președintele Republicii Moldova. Domnia sa transmite cele cuvenite la București, dar totodată citează și câteva gânduri de strictă actualitate, din filosofia celui care a fost Mihai Șora.
Firește, este important faptul că președinta țării vecine a găsit răgazul să trimită la București un mesaj înțelept în memoria celui dispărut. A găsit răgazul chiar dacă, dincolo de frontieră, vuiește războiul, iar inamicul încă nedeclarat amenință să destabilizeze țara.
Dar asta nu e tot. Sunt impresionante nu mai puțin de 550 de postări trimise de cititorii moldoveni, care încurajează spusele președintei țării lor, adăugând propriile cuvinte omagiale cu privire la cel dispărut, de la București.
Am citit în presa noastră multe articole privind ireparabila pierdere, dar parcă n-am văzut atâtea postări și nici atâta interes din partea cititorilor. Oare ce miracol, mă întreb, a determinat în țărișoara de peste Prut un număr de 550 de postatori să se exprime atât e hotărât și înflăcărat, pentru a susține președinta propriei țări și pentru a omagia o personalitate dispărută, de dincoace de Prut?
Decât să generalizez, prefer să rămână întrebarea mea, deocamdată, fără răspuns.