Disclaimer: Acest articol a fost scris inainte de acutizarea crizei din USR și de interviul domnului Călin Georgescu la Realitatea
Într-o lucrare extrem de influentă la vremea ei, Simbolistica politică, Lucien Sfez spunea, mai în glumă mai în serios, că într-o democrație, partidele au rolul de a crea crize politice pe care tot ele să le rezolve.
Se pare că perspectiva lui Sfez se aplică întru totul, ba chiar cu asupra de măsură, partidelor românești care au produs atât de multă criză politică în ultimul deceniu încât, acum, când nu prea mai pot să o facă într-o guvernare ultrastabilă și stabilizată, intră rând pe rând ele însele în criză.
E greu de spus în acest moment dacă este vorba de o criză sistemică a partidelor din România (ceea ce eu aștept de foarte mult timp, dar până acum aceasta nu s-a produs) sau e doar o criză de etapă (ceea ce ar continua spirala crizelor politice generate de sistemul de coaliție a partidelor).
Dar, cu excepția PSD, care are toate avantajele politice în acest moment, toate celelalte partide – parlamentare sau neparlamentare – se află în crize interne de mai mică sau mai mare anvergură.
Probabil criza cea mai îndelungată și aparent cronicizată – deși oricând poate metastaza – este cea din PNL.
Liberalii au pierdut în doi ani de la venirea de la putere aproape totul în plan politic: încrederea cetățenilor, stabilitatea partidului, lupta cu PSD și prin asta și potențialul de șantaj.
Putem spune că, fără îndoială, PNL este omul bolnav al politicii românești, devorat atât din interior, cât și din exterior de demoni atât de puternici încât după 2024, chiar dacă nu va dispărea complet, va deveni irelevant, redus practic la osatura sa de primari sau președinți de Consiliu Județean.
Nici măcar acum dimensiunea sa națională nu mai este relevantă, căci vectorii săi principali de imagine sunt împrăștiați prin țară (Boc la Cluj, Bolojan la Bihor), iar restul de la Bruxelles (precum Dan Motreanu sau Rareş Bogdan) s-au retras din lumina reflectoarelor, fiecare din motive diferite.
Singurul care a rămas să se joace periculos cu sigla și renumele partidului este președintele partidului, Florin Cîțu, care dă declarații și mai haotice decât atunci când era la guvernare. Cîțu a intrat pe rând în conflict cu miniștrii PSD – Rafila, Câciu sau Budăi – punându-și propriul prim-ministru într-o permanentă situație defensivă.
Căci, deși domnul Ciucă aparține – mai degrabă formal – PNL, el pare a fi tot mai mult controlat de miniștrii PSD sau chiar de domnul Ciolacu, președintele PSD. Acesta din urmă dă tot mai des declarații în numele Guvernului pe care domnul Ciucă le sprijină direct – prin politici publice sau prin declarații guvernamentale.
Și nu numai prim-ministrul Ciucă susține politicile PSD, ci chiar și președintele Iohannis care, discret, elimină rând pe rând propunerile PNL (cum a fost cea legată de Certificatul Verde la locul de muncă).
Rămas singur pe scenă, domnul Cîțu se agită pe diverse teme și anunță apocalipsa financiară a României dacă inflația va ajunge la 10% din cauza creșterii vertiginoase a dobânzii împrumuturilor externe, de parcă el nu ar fi apelat la ele atât în calitate de ministru de Finanțe, cât și, apoi, ca prim ministru.
Or, aceste declarații sunt complet contradictorii având în vedere că tot el, acum câteva luni, se lăuda cu creșterea economică excepțională a României în cadrul UE.
Nu mă pricep la macroeconomie, și nici milioane de români nu se pricep, dar pare absurd să crești economic fără să împărtășești această creștere cu cei care o produc: cetățenii României. Când, după ce li te-ai lăudat cu creșteri „cu două cifre” și cu „dezvoltare wow”, pare cam absurd să te opui creșterii salariilor și a pensiilor în statul UE cu cele mai mici venituri pe cap de locuitor și cu cea mai dezechilibrată rată de venituri între diferite categorii sociale.
Ba opunându-se măririlor de pensii și salarii, ba dând înapoi la negocierile din partid pentru a nu pierde conducerea, domnul Cîțu a ajuns să promită același post la trei lideri de partid, pierzând astfel definitiv încrederea chiar în interiorul echipei câștigătoare.
De aceea, PNL pare amorțit la guvernare, căci, probabil, grupurile se strâng și complotează schimbarea rapidă a președintelui, pe care tot ele l-au propulsat acum patru luni în fruntea PNL. Faptul că încă nu i-au găsit un înlocuitor îl mai ține în fruntea partidului. Doar că atunci când îl vor schimba, partidul s-ar putea să fie sub cota de avarie și în sondaje și în încrederea cetățenilor, nemaifiind interesant pentru nimeni la alegerile din 2024.
Problema PNL este o problemă de leadership și de construcție politică: a fost permanent un partid de lider, doar că de foarte multă vreme nu mai are un lider.
După plecarea intempestivă a lui Crin Antonescu, leadershipul PNL a părut mai degrabă interimar, instabil, minat permanent de conflicte între grupuri și filiale, pe fondul niciodată închisei ligaturi dintre PNL și PDL.
Chiar și în timpul președinției Orban, leadershipul a părut precar, lipsit de anvergură, permanent legat mai degrabă de imaginea președintelui Iohannis decât de cea a președintelui de partid.
De aceea, probabil Ludovic Orban a fost și trădat atât de ușor în vara-toamna anului trecut. Avertismentul e clar: privind la nesfârșit în soare, sigur vei rămâne orb la ceea ce este în jur.
Și criza din USR este o criză de leadership, dublată însă și de o criză de viziune. PNL s-a descris permanent ca un partid sistem, de dreapta mai degrabă conservatoare, cu propensiuni de catch all parties îndreptat spre notabilități economice și administrative, ceea ce i-a și permis să schimbe atât de des rolul cu PSD.
Din contra, USR se descrie ca un partid antisistem, al unei clase de mijloc urbane, cu educație peste medie, cu un nivel de trai superior celor de condiție medie sau joasă (care reprezintă, din nefericire, marea masă a societății românești). Este ceea ce se numește clasa de mijloc wannabe, educată într-un puternic spirit de competiție capitalistă, fără milă și compasiune pentru restul societății și care a fost educată să vadă statul ca pe un dușman ireconciliabil.
Clivajul stat/societate civilă a fost luat ca un fel de axiomă politică de cei mai radicali lideri ai USR, care au mișcat partidul spre un model în care potențialul de coaliție a fost anihilat complet.
Prin felul său de a fi politic, USR ca întreg (pentru că în interior sunt persoane care sigur înțeleg că drumul singularizării este unul perdant) a devenit un inamic al partidelor mainstream (PNL, PSD, UDMR) care l-au eliminat din cercul puterii. Și cum tema justiției a devenit o temă absolut secundară în plan politic, USR s-a trezit că nu mai are nimic de propus nici societății și nici membrilor săi.
Mai ales că mulți dintre aceștia sunt extrem de frustrați de ieșirea de la putere și de pierderea avantajelor economice și de imagine pe care le puterea le oferea.
Pierderea puterii guvernamentale s-a suprapus și cu pierderea președinției USR de către Dan Barna și marginalizarea lui și a comilitonilor săi în viața partidului, care și așa e grevat de mari probleme de coeziune și de ritm.
Vectori secundari de imagine, precum Iulian Bulai, duc partidul înspre ridicol de prea multe ori, în timp ce criza prețurilor la energie este reproșată tot USR, din cauza declarațiilor de anul trecut ale doamnelor Prună și Pop.
Cristian Ghinea este descris și de PNL, și de PSD ca fiind cel care a blocat accesul pensionarilor la mărirea pensiilor până în 2070 în PNRR. Iar în media dominantă, USR este descris – paradoxal – ca partidul neomarxiștilor și progresiștilor (ceea ce e contradictoriu în raport cu ceea ce li se reproșează, dar cine se mai uită la detalii), motiv pentru care o bună parte din electoratul flotant al USR s-a mutat rapid la AUR.
Mai mult, AUR i-a confiscat USR și strada, punându-l în situația imposibilă de partid antisistem, care se revendică de la stradă şi care nu mai are acces la ea.
Dezorganizarea în fața AUR s-a văzut la Timișoara, când primarul USR a fost asediat în propria primărie de elemente AUR conduse chiar de liderul George Simion. Iar USR a dat un comunicat timid de susținere a propriului primar. În schimb, susținerea pentru consiliera de la Mogoșoaia a fost puternică și binevenită, chiar dacă a arătat mai mult a exercițiu de imagine decât a forță politică reală.
Ceea ce arată că USR își concentrează campania pe PNL (implicit PMP) – cazurile Mogoșoaia și Brașov – dar pare indecis în cazul AUR, AUR care îi erodează mult mai puternic baza de votanți atât în România, dar în special în diaspora.
E greu pentru mine, și cred că pentru mulți, să înțeleagă cine a încercat să dea lovitura de palat în USR: Cioloș sau Barna. Fiecare dintre ei se revendică de la votul intern și fiecare are altă perspectivă asupra leadershipului. Dar era clar că lovitura de palat era necesară pentru a scoate partidul din letargia în care se află de multe luni bune.
USR nu mai propune nimic și nici nu se mai propune nimănui. Un singur lucru e clar și anume că acela care va pune mâna pe putere va trebui să o folosească pentru a reconstrui – dacă se mai poate – USR.
Aparent și în PMP avem același scenariu ca la USR: președintele ales al partidului este ocolit de o grupare condusă de fostul președinte al partidului, care își dorește să revină pentru a muta PMP la PNL (sau mai exact la fostul PDL care s-a topit în PNL).
Doar că aici avem, de fapt, o criză de succesiune la conducerea unui partid care a fost construit pentru altcineva și pentru altceva. Partidul Mișcarea Populară a fost construit pentru a fi un vehicul politic pentru cuplul Băsescu - Udrea și care a fost folosit cu prisosinţă de mulți oameni de bine de acum pentru sinecuri sau posturi la Bruxelles ori aiurea prin intermediul MAE.
Odată ce cuplul s-a destrămat și influxul de bani către partid a scăzut dramatic, partidul a existat practic pe persoana fizică a lui Traian Băsescu care băgându-l, la limită, în Parlament, a dat dovadă de ce putere de tracțiune poate să mai aibă.
PMP și ALDE sunt exemple de manual pentru partide de lider, termen pe care științele politice – unde se dau alte definiții pentru partidul politic – nici nu îl acceptă.
La fel ca PRM, PMP, ALDE sau ProRomânia, nu pot supraviețui liderului pentru că nu au ideologie, nu au imagine, nu au electorat propriu, totul existând exclusiv datorită liderului charismatic.
Ceea ce a încercat domnul Cristian Diaconescu (nu îmi dau seama cu ce succes) a fost să țină în viață PMP pentru a-l transforma într-un partid adevărat și nu un vehicul electoral, așa cum fusese el creat.
Din contra, domnul Tomac încearcă să păstreze PMP în aceeași condiție de vehicul electoral și să îl vândă pe bucăți (sau în întregime, depinde de preț) altor partide.
Ceea ce nu a înțeles domnul Tomac este că acest gen de partid ajunge pe mâna consilierilor de genul celui de la Mogoșoaia, care ba își dau demisia ”de onoare” ba și-o retrag, căci interesul lor este unul strict pecuniar și nicidecum unul ideologic.
Şi sunt convins că nu e singurul caz de franciză politică pe care l-a oferit PMP (ca și alte partide, de altfel). În timpul ăsta, o bună parte din electoratul lui Traian Băsescu a roit spre alte partide și în special la AUR, al cărui lider – George Simion – s-a învârtit o perioadă pe lângă Grupul Parlamentar PMP din Camera Deputaților în legislatura 2016-2020.
Iar dacă acest gen de scandaluri vor continua, domnul Tomac nu va mai avea ce să vândă, căci partidul se va fi risipit în patru vânturi.
Sigur, criza PMP nici nu ar fi interesantă având în vedere că pare un partid în pragul extincției, doar că, așa cum arătam mai sus, epoca partidelor de lider pare să fi apus și spectrul politic românesc e forțat să se acomodeze cu un sistem de partide mai instituționalizate, cu vectori de imagine multipli sau cu facțiuni acceptate în partid ca elemente de dinamică socio-ideologică ori ca dușmani ai liderilor de conjunctură.
Asta îi și reproșează un grup masiv de intelectuali maghiari UDMR-ului și anume că, dacă la început UDMR s-a constituit ca o platformă de interese și ideologii diverse a minorității maghiare din România, în ultima vreme partidul s-a centralizat și s-a oligarhizat complet, devenind și o filială a FIDESZ-ului lui Viktor Orban în Transilvania.
Intelectualii maghiari, dintre care numele lui Peter Ekstein Kovacs este cel mai cunoscut majorității românești, acuză UDMR că ar sprijini o fraudă masivă în Transilvania în favoarea FIDESZ, cunoscut fiind că probabil minoritățile maghiare dimprejurul Ungariei (dintre care cea din Transilvania este cea mai numeroasă) vor face diferența la votul din aprilie pentru cine va obține guvernarea de la Budapesta.
De altfel, legătura dintre UDMR si FIDESZ nici nu mai este un secret, căci acum câteva zile liderii UDMR au evitat sau chiar au refuzat să se întâlnească cu liderul Opoziției din Ungaria, Marki-Zay Peter, sprijinând fățiș continuarea guvernării de către iliberalul și suveranistul Viktor Orban.
Și de ce nu ar face-o? Guvernul de la Budapesta cumpără pe bucăți Transilvania, cu sprijinul nemijlocit al UDMR, partener strategic la guvernare pentru toate partidele mainstream din România.
Paradoxul politicii românești este acela că UDMR pare un partid democratic, atașat majorității valorilor europene și Drepturilor Omului în raport cu majoritatea românească, în timp ce susține exact contrariul în interiorul minorității maghiare din România, în calitate de cutie de rezonanţă a lui Viktor Orban şi a FIDESZ și primind pentru asta stipendii importante de la statul maghiar – indirect, desigur - prin centre culturale sau asociații de cor, care cumpără castele în preajma Tg Mureș sau case în Cetatea Sighișoarei.
Marea problemă a UDMR este aceea că a devenit dependentă de FIDESZ și de politica de la Budapesta și nu prea mai poate face nici o mișcare politică în afara unui cerc care se îngustează tot mai mult, atât în plan european cât și în Ungaria.
Dacă Opoziția Unită condusă de Marki-Zay Peter va câștiga totuși alegerile din aprilie, UDMR va trebui să se reorienteze spre un model european și să renunțe la modelul schizoid de a declara una în România și exact opusul în Ungaria.
Probabil că asta îi generează disonanță cognitivă lui George Simion, eroul „Partidului Patrioților”, AUR care, deși se declară mare admirator al lui Viktor Orban, a fost împiedicat la Madrid tocmai de reprezentanții FIDESZ să intre la Conferința Suveraniștilor Europeni, pentru că hărțuiește UDMR și minoritatea maghiară din România.
Or, tocmai rușinea internațională de a fi scos de bodyguarzi afară din conferința unde se strecurase fără drept va fi punctul de plecare al debarasării AUR de Simion, așa cum se tot zvonește pe surse.
Spre deosebire de PNL și USR, care se prăbușesc în sondajele de opinie (în timp ce PMP nici măcar nu mai este partid parlamentar), AUR suferă o criză de creștere bruscă în sondaje, întrucât pare să aibă modelul ideologic cel mai adaptat profilului electoral românesc (un sondaj INSCOP ne spune că peste 65% dintre alegătorii români ar vota un partid naționalist, creștin și tradițional).
Desigur că o asemenea cifră este un coșmar pentru democrația românească și pentru orice politician din mainstream. Pe de altă parte, și puținii oameni raționali din AUR știu că această cifră este o cifră ideală, care se va diminua în apropierea alegerilor și a scăderii obsesiei Covid și, mai ales, ştiu că această cifră va fi partajată între mai multe partide, între care PSD – ca de obicei - va lua partea leului, datorită structurilor teritoriale.
Iar AUR se va vedea din nou marginalizat politic, pe motive de incompatibilitate principială cu orice alt partid.
De aceea, artizanii, mai mult sau mai puțin din umbră, ai AUR încearcă să îl facă prizabil, măcar cât de cât, pe piața politică românească – adică să îi genereze un mic potențial de coaliție.
După ieșirea dezastruoasă a lui Călin Georgescu (propus de Simion ca președinte de onoare al AUR) de la Antena3, s-a văzut că AUR și Georgescu sunt niște recipiente goale de conținut și că patriotismul și „ținuta morală” nu țin loc de inteligență sau cultură.
Devoalându-și propensiunea legionar-totalitară și spunând niște enormități incredibile despre economie și politica internațională, Călin Georgescu a produs niște pagube de imagine uriașe pentru AUR, pe care toată lumea le-a taxat imediat.
Practic orice asociere cu AUR a devenit inderizabilă, chiar și pentru puținele media care îl susțineau și care, brusc, își exhibă pe unde pot dragostea pentru democrație și pentru Uniunea Europeană.
Din acest motiv, expurgarea lui Călin Georgescu și îndiguirea lui George Simion par acum un comandament prioritar pentru partid, chiar dacă asta ar însemna o alienare a unei părți din electoratul AUR.
Au reușit o dată cu dna Șoșoacă, speră că vor reuși și cu Simion, deși, fără îndoială, calibrul lui George Simion este mult mai mare și mai important decât al doamnei mai sus amintite.
Mai ales că și conducerea BOR a dat un semnal de desprindere de AUR pentru preoții, monahii și monahiile care deveniseră agenții declarați și fățiși ai unei formațiuni care pune deja în pericol stabilitatea statului și a societății românești. De aceea, convulsiile din AUR vor mai continua o perioadă, măcar până când partidul se va cantona într-o zonă electorală sigură și stabilă.
Singurul partid care nu se confruntă cu nici o criză în acest moment, care pare netulburat și care se stabilizează în intenția de vot a cetățenilor români este și rămâne PSD. Dacă lucrurile vor evolua în aceeași tendință în politica românească și în dinamica partidelor, cel mai probabil PSD și AUR vor ajunge în finală în 2024, ceea ce îi va da PSD marea șansă să obțină scoruri absolut impresionante la toate alegerile.
Căci puși în situația de a alege între PSD și AUR, toți cetățenii decenți vor considera PSD un furnizor de democrație și stabilitate, va fi aplaudat pe scena internațională ca salvatorul democrației în Europa Centrală și de Est și va reveni legitimat la modelul său de patrimonialism politic prin baroni.