Cotidianul Washington Post a trimis 1.000 de mesaje unor cetățeni americani la scurt timp după intervenția militară în Venezuela ca să-i întrebe ce cred despre ce s-a întâmplat.
O mare parte dintre respondenți s-au arătat îngrijorați, deși îl consideră pe Maduro responsabil de crime și trafic de droguri, spunând că operațiunea armată trebuia aprobată de Congres.
În viitorul apropiat vor apărea studii sociologice mai aprofundate care vor prezenta poziția alegătorilor SUA cu privire la arestarea președintelui venezuelean.
Ce se poate remarca la acest moment e că americanii nu sunt atât de entuziasmați de decizia lui Donald Trump pe cât se aștepta acesta.
Administrațiile SUA au o istorie lungă de decizii intervenționiste care s-au terminat prost. De multe ori implicarea forțelor armate a generat evenimente care s-au întors împotriva liderilor care le-au ordonat.
Donald Trump și-a dorit arestarea lui Nicolas Maduro, investigat în SUA pentru trafic de droguri și crime asociate pentru a ieși din groapa politică în care a intrat singur în urma unui prim an de președinție haotic.
Intervenția în Venezuela trebuie văzută ca o încercare de a abate atenția opiniei publice de la scandalul Epstein, dar și de la nemulțumirile legate de creșterea prețurilor și a asigurărilor de sănătate.
Înainte de declanșarea operațiunii militare, susținerea pentru președintele SUA era cotată la 39%, un nivel care-l lasă fără influență politică în partid, punând în pericol alegerile intermediare de la sfârșitul acestui an.
De aceea extragerea lui Maduro din Venezuela trebuie văzută, mai degrabă, ca o cascadorie de relații publice cu scopul de a relansa mandatul lui Donald Trump.
În ce măsură va reuși, rămâne de văzut, dar din reacțiile acestuia de după succesul militar se observă lipsa oricărui plan în ce privește Venezuela în epoca post Maduro.
Pare că i-a transferat întregul dosar al țării sud-americane lui Marco Rubio, șeful Departamentului de Stat, încercând să scape de orice responsabilitate în cazul în care lucrurile se vor complica la Caracas, ceea ce e foarte posibil.
MAGA și Putin
Nici nu a ajuns Maduro bine în fața judecătorului din New York că Donald Trump a început să se laude că următoarea lui țintă va fi Groenlanda.
Anunțul a tensionat brusc relația dintre SUA și Europa, dar și din cadrul NATO.
Obsesia președintelui american cu regiunea nordică e veche. Din primele sale zile de mandat a vorbit despre faptul că Groenlanda trebuie să devină teritoriu american și Canada al 51-lea stat federal.
Relansarea discuției despre Groenlanda nu a fost luată în serios de jurnaliștii americani, deja obișnuiți cu senzaționalismul ieftin al lui Trump, care vizează, mai degrabă, viralizarea pe rețelele sociale.
Dar aceste declarații nu pot fi trecute cu vederea în Danemarca, țara căreia îi aparține Groenlanda, membră a Uniunii Europene și NATO.
De asemenea, poziția lui Trump în această problemă a provocat reacții destul de dure din partea Norvegiei, a Germaniei, existând o puternică susținere pentru Danemarca în rândul statelor din nordul Europei.
În realitate, obiectivul lui Trump e să bată fierul cât e cald, adică să folosească momentul de maximă atenție de care se bucură în urma intervenției din Venezuela pentru a recâștiga susținerea și controlul MAGA, amenințate de scandalul Epstein, pe de-o parte, iar pe de alta, să-i dea o anume satisfacție lui Putin, tot mai afectat de înfrângerile geo-strategice.
Trump vrea să fie perceput de cei care au aderat la această mișcare extremist-populistă ca un erou, cel ce aduce din nou măreția Americii.
Principalul combustibil pentru această mișcare sunt declarațiile războinice, cucerirea de noi teritorii, distrugerea inamicilor, reali sau imaginari.
Până acum, Trump a pierdut toate partidele cu Uniunea Europeană și Marea Britanie.
O strategie ce pare infantilă, dar care merge perfect la actualul președinte al SUA, aceea de a-i cânta în strună, de a-l ameți cu onoruri, petreceri pompoase și parade, a fost aplicată cu succes de liderii europeni, funcționând de fiecare dată.
Europa a făcut și compromisuri în fața lui Trump, dar nu s-a predat, ceea ce e cazul și în ce privește Groenlanda.
Trump, singur contra Europei
Mai mult, se poate observa că o strategie asemănătoare e folosită și de cei din cabinetul său și alți lideri republicani în relația cu președintele american.
E lingușit pe-o parte, iar pe altă parte, situația e ținută sub control. De exemplu, CIA nu a plecat din Ucraina și continuă să ajute Kiev-ul cu informații și planuri de luptă.
Încercarea lui Trump de a opri parteneriatul cu Kiev-ul a fost un eșec, cel mai probabil, cineva i-a arătat cât de mare e transferul de date despre Rusia venite pe culoarul ucrainean.
Amenințările, presiunile și discuțiile despre anexare nu își au locul între prieteni. Nu așa vorbești cu un popor care a dat dovadă de responsabilitate, stabilitate și loialitate de nenumărate ori. E destul. Gata cu presiunea. Gata cu insinuările. Gata cu fanteziile despre anexare
Jens-Frederik Nielsen, premierul Groenlandei
În cazul Groenlandei, în afara declarațiilor politice, Trump nu are niciun aliat serios în cadrul guvernului său, iar pentru a desfășura un plan e nevoie de un anumit tip de solidaritate a echipei sale, începând cu Departamentul de Stat și terminând cu Pentagonul și CIA.
Dacă în cazul lui Maduro exista o investigație a procurorilor, dovezi, un mandat de arestare, în ce privește Danemarca e vorba de o confruntare cu un stat european, membru NATO. E greu de presupus că în spatele lui Trump se vor aduna lideri politici, juriști, militari, șefi de agenții de informații care să plece într-o astfel de aventură, o confruntare militară cu Europa.
Discuția despre Groenlanda arată mai degrabă ca o altă diversiune pusă la cale de președintele american pentru a mai îndulci amarul lui Putin, care își pierde treptat, întreaga influență globală.
Cumva, Trump spune că după Venezuela va ataca și Europa, una care susține Ucraina, și nu se dă la o parte din drumul lui Putin către Kiev.
Acest joc al declarațiilor are, cel mai probabil, drept obiectiv păstrarea unei relații deschise între Washington și Moscova, una tot mai dificil de susținut în contextul unor interese atât de divergente.