PSD a recăzut în capcana pe care i-o întinde vanitatea și a plusat maximal, fără să fi înțeles ce face, în atributul de doctor al candidatului comun. Un atribut pe care l-a înaintat în mod exhaustiv chiar Marcel Ciolacu, ridicând astfel pe picioare un golem care poate răsturna toate proiecțiile pentru cele patru scrutine.
Doctorul a fost singurul apelativ pe care liderul social-democrat l-a folosit, pentru a se referi la Cătălin Cîrstoiu.
Calculul era simplist – profesia de medic ar fi trebuit să valideze nu doar un candidat, ci și un PSD care nu mai era, iată, ocolit de intelectuali, de elite.
De aici și utilizarea termenului de "doctor", cu o încărcătură mai comunitară și care trimite la meseriile ridicate la rang social. Un calcul lipsit însă de o analiză socială, ca mai toate proiecțiile pe care strategii politici români le fac.
Le-ar fi arătat că strategia este tributară doar vanității și, pe cale de consecință, failibilă intelectual, arată nu analize sociologice sofisticate, ci cel mai recent eurobarometru.
Sunt acolo câteva date livrate de-a gata și care radiografiază temele bumerang pentru români. Astfel, cu toate că România e printre țările apropiate de frontul deschis de Rusia în Ucraina, sistemul de sănătate este o preocupare mult mai presantă a oamenilor. Este o temă perfectă pentru campanii sociale, tocmai pentru că e versatilă, interesează direct și cotidian mai multe categorii sociale și pune în circulație cele mai mari anxietăți ale omului.
Iar în România tema sistemului de sănătate are, periodic, accente paroxice, ori de câte ori o gravidă moare în spital, ori de câte ori mai apare vreo știre despre nosocomialele din spitale, ori de câte ori un pacient plătește tarife mari în sistemul privat, deși nimeni nu-i scade asigurarea medicală obligatorie.
Sigur, disfuncționalități și malpraxis există peste tot în lume, specificul României este dat de disfuncționalitatea devenită normă sau/și percepută ca fiind normă, alăturată percepției de corupție obligatorie.
Cu toate că această practică a plicului dat medicului s-a diminuat consistent, mica corupție din sistemul de sănătate nu a dispărut și, mai mult, convingerea socială că fără mită nu poți fi sigur de atenția medicului întreține această cultură a disfuncționalității ca regulă generală.
Am mai citat volumul lui Ray Fisman și Miriam A. Golden (Corruption, Oxford University Press), în care cei doi descriu corupția ca echilibru: dacă o persoană bolnavă care merge într-un spital se așteaptă ca toți ceilalți/majoritatea să dea mită pentru a primi servicii medicale, atunci cea mai mare probabilitate e să recurgă și ea la plicul cu bani îndesat în halatul medicului. Conceptul de bază aici este așteptarea socială.
Or, în România, așteptarea socială de la sistemul de sănătate este una negativă. La fel, cea de la politicieni și mai ales de la politicienii care ajung la putere.
Acest dezinteres profund față de analiza societății pe care o vrea electorat, care poate fi și o nepricepere în a alege strategi de campanie care să înțeleagă la ce e bună sociologia, a adus PSD-ul în capcana doctorului Cîrstoiu. O capcană pe care unii liberali au înțeles-o, cum este Siegfried Mureșan, care a condamnat felul în care politicianul Cătălin Cîrstoiu a încercat o uzurpare a imaginii de medici, făcând acea conferință de presă în fața spitalului, nu la partid.
Tema baronilor din sănătate însă a fost așezată pe agendă. Ar putea deveni tema campaniei pentru alegerile din iunie și decontul cel mai mare e la PSD, pentru că e partidul corelat cu sistemul de sănătate – Ministerul Sănătății e în curtea PSD, doctorul a fost mai degrabă asumat de PSD, chiar dacă ipocrit, pentru că partidul nu poate juca fățiș cu Piedone.
Dacă însă alianța PSD+PNL nu scoate din joben un candidat real, va sta la dreapta lui Piedone, social-democrați și liberali purtând tricouri „Și eu sunt interlop”, iar decontul nu va fi nu doar la locale și europarlamentare, ci și la prezidențialele și parlamentarele în care PSD va intra să explice două teme de care de obicei știe că e bine să fugă: sistemul de sănătatea și corupția.
Iar o candidatură a Gabrielei Firea nu descurcă capcana, ci mai degrabă o încurcă.