Planul de înarmare al Europei sună bine, dar în realitate este foarte riscant și se confruntă cu o sumedenie de provocări serioase. Iar cel mai bun exemplu este transformarea unei fabrici Audi care a pierdut lupta cu competiția din industria auto într-o unitate de producție militară.
Când pleci cu trenul din Bruxelles, fabrica Audi e unul dintre primele lucruri pe care le vezi. Formată din clădiri gri, dreptunghiulare, această unitate a fost mult timp unul dintre cei mai mari producători de automobile din Belgia.
Elegant și productiv, era un simbol potrivit pentru capitala Europei. Însă la începutul acestui an fabrica a căzut pradă crizei industriale care a cuprins continentul și a fost închisă. Pete de graffiti sunt deja vizibile pe zidurile sale odinioară imaculate.
În ultimele luni, povestea fabricii Audi a devenit povestea Europei. Ambele au necazuri, fiind în pericol de a fi luate de valul geo-economic al secolului. La Bruxelles, răspunsul la această situație dificilă a fost în ton cu vremurile – ca parte a unei reorganizări militare mai ample, susțin miniștrii europeni, fosta fabrică de automobile ar trebui transformată într-un producător de arme.
O astfel de relansare, spun susținătorii, ar ajuta autonomia strategică a Europei și ar crea 3.000 de noi locuri de muncă.
Însă acest plan este greșit, se arată într-o analiză publicată de New York Times.
Europa vrea să prindă doi iepuri dintr-o lovitură
În întreaga Europă, factorii de decizie politică converg asupra aceleiași strategii, sperând să prindă doi iepuri dintr-o lovitură.
Pe de o parte, creșterea cheltuielilor militare ar păstra Europa în siguranță în fața Rusiei și independentă de America, asigurându-i în sfârșit statutul de superputere.
Pe de altă parte, ar revigora sectorul industrial european aflat în dificultate, aflat sub presiunea concurenților chinezi și a creșterii costurilor energiei. Conform acestui argument, injectarea de bani în armată este modalitatea potrivită de a combate criza dublă a vulnerabilității geopolitice și a problemelor economice.
Aceste speranțe se vor dovedi, probabil, dezamăgitoare, subliniază Anton Jäger, lector de științe politice la Universitatea Oxford.
Este puțin probabil ca efortul de militarizare al Europei, care se confruntă cu probleme atât de amploare, cât și de eficiență, să funcționeze în mod independent.
Concentrarea pe apărare în detrimentul tuturor celorlalte aspecte riscă să ducă Uniunea Europeană nu înainte, ci înapoi. În loc de un avans major, o reînarmare amețitoare ar putea echivala cu o greșeală istorică.
De la keynesianism, la reaganism
Noua abordare a Europei poartă denumirea unui concept mai vechi: keynesianismul militar. Inițial, conceptul se referea la tendința guvernelor de la mijlocul secolului de a contracara recesiunile economice prin creșteri ale cheltuielilor militare - o combinație despre care se presupune că a fost inițiată inițial de naziști în anii '30, apoi globalizată de americani în anii '40. Mai recent, termenul a fost aplicat economiei de război pe care a abordat-o Vladimir Putin după invadarea Ucrainei.
Totuși, nu-i deloc clar dacă eforturile actuale ale Europei justifică o astfel de încadrare.
În primul rând, continentul trece pur și simplu printr-o revenire la nivelurile de cheltuieli militare de dinainte de 1989.
La apogeul său, în anii '60, de exemplu, cheltuielile militare germane au atins puțin sub 5% din produsul intern brut; obiectivul cancelarului Friedrich Merz, anunțat săptămâna trecută, este de 3,5%. O astfel de revenire cu greu se califică drept un mare salt înainte - cu siguranță nu corespunde conceptului de „Zeitenwende” sau „punct de cotitură” care a fost folosit pentru a descrie schimbarea de abordare.
Beneficiile publice ale strategiei - aici intervine partea keynesianistă - rămân la fel de neclare. Deși Germania și-a relaxat ușor regulile privind deficitul, factorii de decizie europeni rămân reticenți în a acumula deficite bugetare. Mai mulți bani pentru armată vor împovăra bugetele deja strânse, diminuând cheltuielile cu programele sociale, dezvoltarea infrastructurii și utilitățile publice.
În loc de keynesianismul militar, o comparație mai bună pentru aventura apărării Europei este "reaganismul" anilor '80, când creșterea cheltuielilor militare și reducerile sociale au mers mână în mână.
Aceasta este, până la urmă, logica oficialilor belgieni care susțin transformarea fabricii Audi într-un furnizor de arme.
Principalul susținător al planului, ministrul Apărării, Theo Francken, a susținut că un stat care dorește să-și reducă deficitul și să crească bugetele militare în același timp trebuie să reducă cheltuielile pentru asistență socială. „Securitatea socială este prea mare. A scoate câteva miliarde dintr-un buget de 200 de miliarde nu este inuman, nu-i așa?”, a spus el.
Având în vedere nemulțumirea socială de amploare care a alimentat o extremă dreaptă în ascensiune și a amenințat coeziunea europeană, această perspectivă este, în cel mai bun caz, mioapă, consideră autorul.
Mulți bani cheltuiți pe armată, dar degeaba
Există mai multe probleme legate de efortul de remilitarizare. În primul rând, multe foste sectoare industriale vor dobândi un interes direct pentru producția militară în străinătate - o sursă de profit departe de a fi la fel de fiabilă precum cea a consumatorilor care cumpără mașini. Mai mulți bani pentru armată nu înseamnă neapărat rezultate mai bune.
Europenii cheltuiesc împreună sume ample pentru armatele lor și primesc surprinzător de puțin în schimb, atât în ceea ce privește forța de muncă, cât și materialele, notează economistul Adam Tooze. Nicio companie europeană, de exemplu, nu se clasează în primele 10 companii de apărare după cifra de afaceri.
Apoi, mai e și problema esențială a coordonării. Având în vedere că tancurile și echipamentele sunt deja scumpe, costurile reînarmării continentale vor fi multiplicate de procesul decizional descentralizat al uniunii, în care statele se luptă separat pentru contracte. O astfel de ineficiență este vizibilă în stagnarea eforturilor de producție a obuzelor pentru războiul din Ucraina.
Pe lângă această încurcătură, primele plăți din cheltuielile Europei vor ajunge probabil la producătorii americani până când fabricile europene vor începe să prindă turație. Într-o ironie grăitoare, primii beneficiari ai acestui plan nu vor fi europeni, ci americani.
Un pariu riscant care pornește de la o fabrică goală
Aceste constrângeri logistice ar trebui cântărite laolaltă cu limitele culturale ale remilitarizării în Europa. În anii '90, jurnalistul britanic Anatol Lieven susținea că oricine credea că Europa va vedea în curând revenirea puterii militare prusace „nu a fost niciodată într-o discotecă germană”.
Astfel de atitudini pacifiste n-au făcut decât să crească în deceniile care au urmat. Multe țări europene au abolit serviciul militar obligatoriu în anii 2000 și încă se confruntă cu mari dificultăți în a promova perspectiva serviciului militar electoratului lor. Ca răspuns la apelurile la o mobilizare reînnoită, de exemplu, un podcaster german a vorbit în numele multora spunând: „Aș prefera să fiu viu decât mort”.
Chiar și așa, factorii de decizie politică europeni sunt hotărâți să promoveze reînarmarea drept o condiție pentru intrarea continentului în secolul XXI. Summit-ul NATO de săptămâna trecută, la care aproape toți membrii s-au angajat să majoreze cheltuielile militare în următorul deceniu la 5% din PIB - deși 1,5% vor fi alocate infrastructurii și cercetării legate de apărare - a produs o serie de astfel de opinii.
Numărul de războaie din întreaga lume, cu unul tocmai izbucnit în Iran, subliniază, se pare, necesitatea ca Europa să fie din nou un continent combativ. Această strategie, susțin oficialii, combină independența militară cu renașterea comercială.
Niciunul dintre aceste rezultate nu este probabil. Pe cursul actual, Europa nu se îndreaptă nici către un keynesianism militar cu un profit social, nici către o strategie de apărare potrivită pentru un bloc cu aspirații de superputere. Dimpotrivă, riscă să se confrunte cu ce e mai rău din ambele lumi: o redresare economică slabă, fără perspective de creștere pe termen lung, și plăți somptuoase pentru un sector de apărare care nu ar permite Europei să-și egaleze rivalii.
O scurtă călătorie la Bruxelles, unde fabrica Audi încă e goală, ar trebui să fie de ajuns pentru a convinge pe oricine de acest adevăr, conchide Jäger.
T.D.