Într-o țară NATO, cu războiul la graniță, ministru al Apărării este numit un politician fără nicio legătură cu domeniul. El ia pe persoană fizică poziția NATO și a României, propunând pace contra teritorii peste capul Ucrainei. Îi face „proști” și „idioți” pe toți criticii, după care demisionează invocând “imposibilitatea colaborării cu președintele României, comandantul suprem al Armatei”.
Delirul acesta demn de o distopie este vina exclusivă a președintelui Iohannis.
Cine l-a pus pe dl Dîncu ministru al Apărării, deşi avea ca singură calificare stagiul militar din tinerețe?
Cel puțin două ministere au fost în mod tradițional ale președintelui, indiferent cum s-a numit el, pentru că țin de domeniile pe care le coordonează direct: Externele și Apărarea.
Relația dlui Dîncu cu PSD și Marcel Ciolacu nu a fost niciodată senzațională. Vasile Dîncu era și nu era în PSD. Destul de arogant, plutea într-o zonă politico-filosofică, cu un oarecare ștaif, dar rezultate electorale extrem de modeste.
Este posibil ca elementul comun între dl Iohannis și dl Dîncu să fi fost Mircea Geoană, pe care amândoi îl vor viitor președinte, după cum spun surse politice.
Dar, indiferent cum o luăm, numirea unui incompetent la MApN este răspunderea directă a dlui Iohannis. Iar dl Dîncu s-a dovedit repede un incompetent cu păreri și inițiative.
Se putea aștepta dl Iohannis la asta? Cu siguranță da, dacă ar fi cerut/primit o corectă documentare și evaluare a personajului.
Când dl Dîncu, după un lung șir de gafe de magnitudine medie, a comis-o pe cea mare, referitoare la pacea pe care Ucraina să o plătească cu teritorii, dl Iohannis a gestionat foarte prost criza.
În loc să-l cheme pe dl Dîncu rapid la ordine și să-i ceară demisia, nu a găsit nimic mai inteligent decât să-l umilească public pe ministrul Apărării, trimițându-l să citească revista presei.
Dl Dîncu i-a întors umilința. Fiecare dintre cele 12 zile trecute fără demisie după declarația lui Klaus Iohannis au reprezentat o sfidare în formă continuată a președintelui. Iar când și-a dat demisia, dl Dîncu a pus responsabilitatea în brațele dlui Iohannis și a creat un scandal.
Ce înseamnă “imposibilitatea colaborării cu președintele României”? Cum dl Dîncu a refuzat orice clarificare, se poate înțelege orice: că nu s-au înțeles pe strategia militară, pe achiziții, pe poziții oficiale. Toate pot ridica semne de întrebare la nivel NATO.
Când un ministru responsabil întâmpină într-adevăr o asemenea “imposibilitate” de fond, ori pleacă în tăcere, protejând funcția și statul, ori explică foarte clar la ce se referă, pentru a nu lăsa loc speculațiilor și a nu plasa întreaga țară sub suspiciune.
Personal nu cred că a existat vreo “imposibilitate” de fond cu președintele, pentru simplul motiv că pe fondul domeniului Apărării dl Dîncu e praf.
Mai degrabă cred că, în stilul caracteristic, dl Iohannis a refuzat să mai discute cu dl Dîncu așteptând demisia, pe care nu s-a coborât de pe tron să o ceară. Așa că ministrul a luat-o drept imposibilitate, a simțit nevoia să plece vedetă, trântind ușa, neasumând, în mod evident, nicio eroare.
Tot spectacolul acesta grotesc se întâmplă, repet, în privința Apărării într-o țară NATO la granița războiului și în timp ce România vrea să convingă că are seriozitatea și maturitatea să devină frontiera răsăriteană, cea mai grea a Schengen.
Cum să fim luați în serios în aceste condiții?
Pentru PSD demisia lui Vasile Dîncu a fost un cadou. Și, în mod evident, pesediștii nu se grăbesc cu o nouă nominalizare. Știu bine că ea trebuie să fie pe placul președintelui pentru a fi acceptată, așa că au toate motivele să prefere să scape de acest minister și să ia în schimb unul mai profitabil, cum ar fi Energia.
Există și ipoteza, cu iz de umor negru deocamdată, ca PSD și PNL să schimbe Internele cu Apărarea, unde să se instaleze dl Bode.
Și pentru că un minister al Apărării în incertitudine este o problemă mare pentru Klaus Iohannis, este posibil ca PSD să obțină ceea ce, spun surse politice, au propus demult. Doar că un schimb de ministere ar putea să creeze mari tensiuni în PNL.
Aberația aceasta instituțională, amatorismul cronic, lipsa unor minime verificări și diligențe, mandatul ca un palton trântit pe capotă au ajuns să reprezinte marca lui Klaus Iohannis.
Și, pentru că a ajuns aici, dl Iohannis are motive chiar mai mari de îngrijorare decât criza de la Apărare, mai ales că visul unei sinecuri în UE și NATO pare destrămat.
Devine tot mai vizibilă pierderea galopantă de autoritate a președintelui. Smetia pe care și-a permis dl Dîncu să i-o trimită în figură este simptomatică pentru acest picaj.
Zilele trecute, pentru prima dată își permitea să-l înfrunte fățiș și Marcel Ciolacu, o premieră aș spune, pe tema creșterii pensiilor. Și din PNL se aud mârâituri, deocamdată izolate și pe la colțuri, dar se aud.
Faptul că pe Klaus Iohannis tot mai mulți nu mai dau doi bani e problema domniei sale și efectul felului în care s-a comportat. Faptul că funcția prezidențială se apropie de derizoriu este o problemă națională, ultimul lucru care probabil că îl interesează însă pe dl Iohannis, în căutarea viitorului protocol după ce va pleca de la Cotroceni.