Să fii dictator într-o tară mare e o pleaşcă: poţi schimba istoria, iar mărimea ţării îţi asigură o inerţie suficient de mare ca să ajungi în coşciug fără ca forţele imperialismului să te detroneze. Aşa cu Stalin, aşa cu Mao sau Xi Jimping.
Să fii dictator într-o ţară mică e belea pe pâine: istoria ţi se uşurează nepăsătoare în creştet şi moartea politică vine implacabil înaintea celei biologice. Aşa cu Ceaşcă, aşa cu Sadam Husein, la fel cu Lukaşenko, Erdogan, Viktor Orban.
Sigur, există şi excepţii, de un artficial iraţional: Fidel Castro.
Când un dictator mic dă de greu, arestează opozanții, deturnează avioane, trage în manifestanți. Toate aceste manifestări iraționale sunt generate de o singură cauză: frica de judecata poporului.
Așa și în cazul mărețului și longevivului șef al Belarusului, Lukașenko, a fost destul o izbucnire de mânie populară și piedestalul pe care era cățărat a început să se șubrezească și să se fărâmițeze.
Speriat de manifestațiile populare, dictatorul a căutat responsabili peste tot, în țară și peste hotare, unde fugiseră principalii opozanți. Nu pricepe bietul, sau camarila sa nu este în stare să-i bage în cap, că Internetul este mijlocul prin care informația circulă și prin care oamenii se pot organiza.
Nu înțelege bietul că manifestanții aceia au ieșit în stradă, pentru că așa le-a cerut conștiința și n-au nevoie de șefi care să-i organizeze: oamenii sunt suficient de informați și de inteligenți ca să-și înțeleagă puterea, ca să nu mai aibă nevoie de lideri.
Acum marele Lukașenko, lovit în buget de sancțiunile UE – sancțiuni urnite greu în contra țărilor UE bogate și interesate de afaceri cu Belarus – a ajuns la fundul sacului cu bani și face sluj înaintea lui Putin ca să primească niște ruble care să-l ajute să supraviețuiască.
Belarus e o țară săracă și sancțiunile care au interzis exportul de potasă par să-și fi făcut treaba foarte rapid. Probabil că acțiunile împotriva manifestanților au costat Guvernul foarte mulți bani și prima tranșă de ajutor rusesc a fost insuficientă ca să acopere costurile.
Pe termen mediu, mărețul Lukașenko va ajunge și mai dependent de sumele virate de Kremlin. Dacă sancțiunile se mențin, Belarus va sfârși prin a ajunge economic o anexă a Rusiei, precum Crimeea, cu diferențele politice de rigoare.
Țarul de la Kremlin s-a procopsit cu o nouă cheltuială, iar apărarea granițelor Tadjikistanului de penetrarea talibanilor afgani îi va fi încă o nouă gaură în buget.
Până la urmă, Rusia nu va mai putea cârpi eficient toate golurile astea decât cu prețul unor reduceri de cheltuieli interne, decât cu prețul scăderii nivelului de trai al propriilor cetățeni. Acesta este viitorul către care se îndreaptă țarul Putin.
Putin a greșit dorind să refacă URSS prin metoda veche, a amenințării armate. Ar fi trebuit să urmeze exemplul Chinei, care a făcut din creșterea economică și export principalele arme de luptă cu hegemonia SUA.
Dar China a avut răbdare mai bine de două decenii că să se înzdrăvenească economic, pe când Rusia, copiind păgubos un imperiaism caduc, de secol XIX, s-a înecat în propria neputință industrială.
Și viitorul nu sună deloc bine, tocmai acum, când Lukașenko dă năvală peste Putin ca să cerșească bani, iată, s-au trezit și cubanezii să iasă pe străzi și să ceară căderea unui comunism anchilozat și retrograd, fosilă vie a lumii politice de azi.
Ca să mențină puterea de la Havana, Putin va trebui să bage din nou mâna adânc în buget. Se va vedea cum stă cu adevărat cu finanțele, după cum va reacționa în cazul Cubei, dacă va trimite ajutoare Guvernului de la Havana sau îi va lăsa pe comuniștii cubanezi să-și trăiască singuri soarta.
Acesta este destinul istoric a dictaturilor în epoca modernă: să se ițească mândre și nerușinate dând cu tifla democrației și să se prăbușească zgomotos când mânia populară se urnește să le dărâme sau să facă implozie sub greutatea propriei neputințe financiare, cum s-a întâmplat cu imperiul comunist rus.
Cu cât țara este mai mare, cu atât și prăbușirea sa va fi mai zgomotoasă și impactul asupra lumii mai mare, dar cu Belarus nu se va întâmpla așa ceva, Lukașenko nu va avea norocul să ajungă în sicriu ca președinte al țării.
Dacă lucrurile vor merge ca acum, Rusia nu va putea susține la nesfârșit Belarus și fie îl va abandona pe Lukașenko, fie va invada țara.
În ambele cazuri, Luşașenko va eșua într-o vilă din Rusia, păzit de FSB și va trăi înecat în propriul venin rozându-și unghiile de necaz și înjurând UE, SUA și sancținile lor pe care le va găsi vinovate de propria prăbușire.
