„Ar fi inadmisibil ca nicio poziție să nu fie ocupată de o persoană din noile state membre, adică din partea din Est. Eu cred că în 2019 s-a greșit, toate pozițiile relevante au fost ocupate de persoane foarte competente din vechea Europă și este unul dintre motivele pentru care mulți est-europeni se consideră lăsăți deoparte.
E o eroare și ar fi bine să nu se mai producă. Aceste chestiuni nu trebuie niciodată neglijate, fiindcă ar adânci niște falii care preferăm noi să fie închise”, a spus Klaus Iohannis, fost viitor secretar general NATO, fost viitor președinte al Consiliului European, fost viitor, se pare, cam orice în UE, numele său nefiind vehiculat pentru vreuna.
Dacă dl Iohannis făcea această afirmație pe persoană fizică, fără nicio legătură cu statul român, era penibil pe persoană fizică. Dar la conferință de presă, cerșind pasiv-agresiv o funcție, un protocol, ceva, era președintele României, reprezentantul oficial al acestui popor. Ceea ce umilește o țară.
Mai mult decât atât, declarația despre nedreptatea făcută Estului, adică lui personal, susține narativul plângăcios și frustrat al inegalităților din UE, atât de drag suveraniștilor est-europeni. Apoi, o să vina în țară să ne spună între două excursii exotice despre extremism, direcție europeană, stabilitate.
Și nici măcar factual nu are dreptate. După cum remarcă și Magda Grădinaru, avem o româncă într-o poziție relevantă – Laura Codruţa Kovesi, procuror șef EPPO, ce-i drept în pofida sforțărilor disperate ale statului român de a-i pune bețe în roate. Dna Kovesi este un accident de care dl Iohannis pesemne nu vrea să își aducă aminte.
Dar să considerăm că dl Iohannis s-a referit la ceea ce se numește “top jobs”. Da, în actuala garnitură nu e niciun est-european, dar în alte garnituri au fost, de exemplu, actualul premier polonez Donald Tusk, fost președinte al Consiliului European.
Ceea ce ignoră dl Iohannis când se milogește în public este condiția reală a domniei sale. Dacă ar fi fost vreun Andrej Plenkovic - premierul croat care a reușit să facă din țara sa, reconstruită după războiul anilor ‘90, o membră și a Schengen, și a spațiului euro - mai că i-ai fi înțeles nemulțumirea.
Dar dl Iohannis este un mediocru, fapt care se vede și din rezultatele de politică externă ale României.
Dacă era vreun star politic, cu forță, anvergură, credibilitate, am fi fost în Schengen cu covor roșu, precum Croația lui Plenkovic.
E drept, nu a ridicat niciodată probleme, n-a făcut prostiile lui Viktor Orban, probabil și din comoditate, că rebeliunea cere energie, timp. A fost un partener decent și comod. Dar atât.
Iar acum se milogește pentru o poziție pe locurile pentru defavorizați cum ar veni, un spectacol dezolant.
Dar nu e dl Iohannis singurul care face asta. În țară, ceva asemănător vedem la Gabriela Firea.
Disperată că pierde candidatura pentru Primăria Capitalei, un risc care mai degrabă a crescut substanțial după prestația acestor zile, dna Firea face, cu chipul ascuțit de furie și frustrare, turul televiziunilor pentru a-și revendica măcar statutul de candidat la candidatură.
Spectacolul nu e ușor de privit pentru cine are un minim simț al ridicolului. Dna Firea îmbină mimarea smereniei “sunt un om de echipă, dacă nu voi fi eu candidata, voi susține orice coleg” (Digi 24), cu amenințările voalate “nu am trădat pe nimeni, până acum” (Antena 3) și garanțiile disperate sub semnătură că nu vrea funcția din PSD a lui Marcel Ciolacu.
Chiar își imaginează dna Firea că Marcel Ciolacu aștepta cu inima strânsă garanțiile sale? Mai degrabă ele sună invers, voluntar sau nu. Când te oferi să semnezi un memorandum care îi garantează șefului partidului că nu îi iei funcția, sugerezi implicit că el se teme de asta. Deci este un lider slab, fricos, agățat de scaun.
Sigur l-a convins pe dl Ciolacu de bunele sale intenții.
Un candidat care se știe valoros nu are nevoie să facă tumbe de tip “love me, pick me, choose me!”. Nu are nevoie să amenințe voalat. Când face asta își arată, de fapt, imensa slăbiciune.
Nici dna Firea nu se face de râs doar pe sine, ci face de râs întregul partid care astfel se trezește din nou cu rufele în geam.
Cele două cazuri, de la nivel de Cotroceni la nivel de Voluntari, sunt simptomatice pentru primitivismul și mai ales lipsa de demnitate din politica românească. Pentru incapacitatea de a înțelege că de la un anumit nivel nimeni nu mai e cu adevărat pe cont propriu, ci un reprezentant. Așa că tot ceea ce face se răsfrânge asupra celor pe care îi reprezintă.