Se schimbă ordinea internațională. Statele Unite joacă puternic, la nevoie chiar cu Rusia, împotriva Europei. Politica sferelor de influență revine în strategiile marilor puteri.
Președintele american a invocat actualizarea Doctrinei Monroe, pe care a numit-o Donroe (adaptată la numele său), după succesul operațiunii militare de arestare a dictatorului de la Caracas, Nicolas Maduro, și anunțul preluării controlului Statelor Unite asupra Venezuelei.
A adăugat că doctrina e îmbunătățită de el și că deschide „o nouă eră de negocieri și coerciție”, sugerând că vor mai fi și alte victime.
Statele Unite privesc deocamdată spre America Latină, pe care o consideră ca fiind în sfera sa de influență. În același timp, însă, Doctrina Monroe la care s-a referit Donald Trump are în centrul ei Europa și principiile care ar trebui să guverneze relațiile dintre Statele Unite și continentul european.
Noua Strategie de Securitate a SUA adoptată la finele anului trecut precizează fără echivoc că Europa se confruntă cu „perspectiva unei ștergeri civilizaționale”, că unele țări europene vor fi ”de nerecunoscut în 20 de ani sau mai puțin” (din cauza migrației) și arată că acestea ar putea să nu fie „suficient de puternice pentru a rămâne aliați de încredere”.
Apoi, strategia subliniază necesitatea ca SUA să aibă „poziția dominantă” în emisfera vestică, și în special în America Latină, afirmând că Washingtonul „va recompensa și încuraja guvernele, partidele politice și mișcările din regiune aliniate în linii mari cu principiile și strategia noastră”.
Doctrina Monroe militează pentru distanță față de Europa
Doctrina Monroe enunțată în 1823 se baza pe 4 elemente:
(1) Europa nu se mai putea extinde în emisfera Vestică, adică nici în America de Sud, nici în cea de Nord (principiul non-colonizării);
(2) Orice încercare a europenilor de a controla politic state din SUA era considerată ostilă (principiul non- intervenției);
(3) SUA nu se vor amesteca în alianțele sau conflictelor din Europa (principiul neutralității americane față de Europa);
(4) America și Europa sunt spații complet distincte (principiul separării politice a celor două lumi).
Doctrina Monroe militează direct pentru extindere și pentru distanță față de Europa. Al 5-lea președinte american James Monroe (1817 - 1825) explica importanța de a fi o mare putere: „Întinderea teritoriului, că este mare sau mică, conferă unei naţiuni multe dintre caracteristicile sale. Ea marchează mărimea resurselor sale, a populaţiei, a forţei sale fizice. Marchează, pe scurt, diferența dintre o mare putere şi una mică.”
La începutul mandatului său, acum un an, președintele american vorbea despre anexarea Groenlandei, teritoriu danez autonom, o idee la care se tot întoarce, și a Canalului Panama, despre care Trump declara că „se află în mâini greșite”, fiindcă porturile de intrare și ieșire din Canal erau controlate de o firmă din Hong Kong.
Sub presiuni diverse, această companie a cedat în primăvara anului trecut afacerea unui consorțiu de firme americane. Cu toate că inițial anunțase că Statele Unite vor prelua Canalul Panama, cedat sub președinția lui Jimmy Carter statului Panama, deocamdată, Donald Trump se mulțumește cu soluția economică.
Și în Venezuela, Trump a promis că „marile companii petroliere americane” vor investi miliarde de dolari, vor repara infrastructura petrolieră deteriorată” și vor face bani pentru Venezuela.
Instaurarea democrației pare mai puțin importantă
Statele Unite vor „conduce țara” „temporar”, până la o tranziție „sigură, corectă și judicioasă”. Nu există niciun fel de termene, iar președintele american lasă să se înțeleagă că urmează o guvernare SUA cu scopul principal de a scoate și vinde cât mai mult petrol din Venezuela. Instaurarea democrației pare mai puțin importantă.
În plus, Trump a amenințat Columbia și Cuba cu măsuri similare, iar șeful politicii Externe, Marco Rubio, care are origini cubaneze, nu s-a putut abține să nu spună că, dacă ar locui în Havana și ar face parte din guvern, ar fi „măcar puțin îngrijorat”, fiindcă țara e condusă de „bărbați senili și incompetenți”.
Refacerea ordinii mondiale pe baza sferelor de influență poate schimba tot. România a exersat, împreună cu celelalte state est și central europene, jumătate de secol sub pulpană sovietică. La Ialta (februarie 1945) s-a făcut împărțirea sferelor de influență între britanici, americani și sovietici. Nu e exclus ca în Alaska (în august 2025), Trump și Putin să fi bătut palma, la fel cum s-a întâmplat cu 80 de ani în urmă la Palatul Livadia din Crimeea.
Schimbarea ordinii internaționale are loc sub ochii noștri, cu SUA, Rusia și China în frunte. „Operațiunea militară strălucită” din Venezuela, după cum a numit-o Trump, e pe cale să legitimeze „Operațiunea Specială” a rușilor în Ucraina. În plus, readucerea Doctrinei Monroe în prim plan indică un NATO slăbit, care se suprapune peste o Europă dezbinată.
Diplomația de la București a aplaudat intervenția americană în Venezuela
Ce face România în acest context? Cum se poate salva de o eventuală nouă sferă de influență rusească?
Deocamdată, diplomația de la București a aplaudat intervenția americană în Venezuela, Germania a definit ceea ce s-a întâmplat ca fiind ceva „complex”, iar Franța a cerut o „tranziție pașnică și democratică”.
Premierul slovac Robert Fico, un admirator al lui Donald Trump, a condamnat atacul, explicând că acțiunea americanilor arată că „dreptul internațional nu se aplică”, că „oricine este mare și puternic face ce vrea”, și că forța militară a fost folosită fără mandat ONU.
Premierul de la Madrid, Pedro Sanchez, a declarat tranșant că „Spania nu a recunoscut regimul Maduro” și „nici nu va recunoaște o intervenție care încalcă dreptul internațional și împinge regiunea spre un orizont de incertitudine și beligeranță”.
Operațiunea Statelor Unite în Venezuela este „un precedent periculos”, potrivit secretarului general ONU, Antonio Guterres. Cazul poate fi folosit pentru legitimarea oricărui atac militar, inclusiv al invaziei ruse în Ucraina, deși e clar că dictatorul e la Moscova, nu la Kiev.
Totuși, aceste lovituri date în numele democrației (și al petrolului), cum s-a întâmplat și în Irak sau Afganistan, au produs mai degrabă destabilizare și teroare, decât democrație.