Noi am subestimat de o manieră foarte gravă gradul de reciclare a mecanismelor dictaturii ceaușiste de către regimurile care au urmat după 1989, iar lovitura de geniu a Federației Ruse conduse de Putin este că a pus în serviciul acțiunilor sale ofensive împotriva României un ceaușist.
Faptul că am permis acestui etos securistic nu numai să subziste, ci să se dezvolte, să formeze opinia publică, să modeleze gustul pentru istorie, gustul pentru politică, este o problemă care ține în egală măsură de democrație, așa cum ține și de structura noastră culturală sau de deficiențele noastre de funcționare într-un sistem mai larg – este una dintre concluziile formulate la dezbaterea de idei organizată de SpotMedia și Fundația Konrad Adenauer, „Cum cade și cum se ridică o democrație“.
Dezbaterea a fost moderată de Magda Grădinaru, care a avut interlocutori de cursă lungă ai rubricii Intelectuali față cu istoria:
- istoricul Cosmin Popa
- profesorul de științe politice și drept constituțional Ioan Stanomir
- Iulia Joja, profesor la Georgetown, expertă în securitate la Middle East Institute
- experta în relații internaționale Angela Grămadă, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale
- profesorul și politologul Cristian Preda
- profesorul de diplomație digitală la Oxford Corneliu Bjola
- Oana Popescu Zamfir, directoarea Global Focus România
- filosoful și scriitorul Andrei Cornea.
Dezbaterea video poate fi urmărită aici:
Cuvântul de deschidere i-a aparținut lui Stefan Hofmann, Konrad Adenauer. El a subliniat că „toate democrațiile liberale se confruntă cu amenințări serioase, din interior și din exterior” și „nu este vorba doar despre agresiunea rusă și războiul hibrid, care subminează instituțiile democratice, libertatea de exprimare și, mai ales, încrederea în instituțiile noastre democratice”.
„Această amenințare este mare și trebuie să-i răspundem ferm. Dar există o altă amenințare, la fel de periculoasă: lipsa conștientizării că punerea interesului personal înaintea binelui comun duce la mai mult decât tulburări trecătoare sau pierderi financiare.
Ceea ce este în joc este încrederea cetățenilor în puterea democratică și în societățile bazate pe valori.
Pierderea acestei încrederi, a încrederii că instituțiile democratice pot oferi soluții fiabile la provocările cu care ne confruntăm, trebuie să fie abordată de stat și de reprezentanții săi.
Încrederea trebuie reconstruită prin acțiuni vizibile și eficiente. Aceasta este, printre altele, ceea ce așteaptă cetățenii. Un stat democratic trebuie să răspundă așteptărilor cetățenilor săi. Dacă nu o face, încrederea în instituțiile democratice se erodează.
Totul se rezumă la încredere. La o încredere rezonabilă”, a spus Stefan Hofmann.
Politica românească are o amprentă anti-intelectuală. Problema ceaușismului este una capitală
Încrederea în instituții și problema ceaușismului, o problemă capitală, de care Kremlinul a știut să se folosească împotriva proceselor democratice din România, au fost două dintre subiectele conturate în dezbatere.
„Iată că noi suntem într-un blocaj legal și constituțional în care acest stat este practic nereformabil, în virtutea mecanismelor de funcționare foarte democratice, ceea ce ne împiedică pe noi să reașezăm societatea pe niște baze morale care să includă și eficiența funcționării ei. (...)
Faptul că nu reușim să convingem cetățenii acestei țări că putem trăi într-o societate structurată și funcțională pe criterii morale este un lucru foarte important, când vorbim despre încredere în instituții. (...)
Și mai e o chestiune: trebuie să recunoaștem faptul că politica românească are o amprentă anti-intelectuală foarte trainică. Ea s-a manifestat și în perioada interbelică, nu mai discut despre comunism sau despre anii '70-80, care a însemnat și eradicarea intelectualilor din decizia politică. Gândiți-vă că România în anii '80 avea 309 cercetători în științe umaniste. Ceva mai puţin decât Albania.
Asta arată că s-a creat o tradiție și, odată consolidate și întreruptă alternanța lor la putere, partidele românești de acum au preluat-o, astfel încât și ele și-au eradicat intelectualii. (...)
Iar asta nu avea cum să nu aibă niște urmări. Pentru că în cauză este capacitatea de a percepe, de a înțelege și de a elabora scenarii pentru, să spunem, abordarea situațiilor create”, a explicat istoricul Cosmin Popa.
La rândul lui, profesorul Ioan Stanomir a constatat că ceaușismul este o problemă capitală, de care Kremlinul a știut să se folosească împotriva proceselor democratice din România:
„Călin Georgescu, într-adevăr, a fost și cred că este și va rămâne fundamental un ceaușist. Lovitura de geniu a Federației Ruse este că a pus în serviciul acțiunilor sale ofensive împotriva României un ceaușist.
De ce Călin Georgescu i-a fascinat pe români? Pentru că domnul Călin Georgescu vorbea direct, spontan și demagogic despre valori care au fost fie evacuate, fie confiscate - tradiția, continuitatea, acea legătură dintre generații. Sunt teme care, firesc, ar fi trebuit să fie temele unor partide populare.
Partidele populare în România, cunoscând fie un proces de implozie, fie un proces de corupere, au lăsat un spațiu care a fost umplut, după cum a fost umplut și în perioada interbelică, de cei care practică un asemenea tip de impostură demagogică.
În România, lucrurile nu cred că au fost atât de bune pe cât ne-am dorit noi să credem.
Domnul Călin Georgescu nu este primul care are asemenea puncte de vedere. Dacă îl privim detașat pe domnul Liviu Dragnea, nu este departe de Călin Georgescu. Dacă îl privim detașat pe domnul Victor Ponta, nu e atât de departe. Dacă-l privim detașat pe domnul Adrian Năstase, ilustrul colecționar și profesor de drept, nu-i atât de departe de Călin Georgescu.
Întrebarea este de ce. Totuși, cine i-a creat pe toți? Și răspunsul este simplu: un sistem al comunismului târziu, în care toate aceste personalități, direct sau indirect, și-au făcut ucenici. Pentru că acest sistem s-a reprodus, domnul Adrian Năstase a avut discipoli, domnul Victor Ponte este unul dintre ei.
Sistemul de feudalism târziu al comunismului este reprezentat de domnul Liviu Dragnea, un om care ar fi făcut probabil carieră de secretar de județeană de partid. Domnul Călin Georgescu ar fi făcut probabil o carieră excelentă de reprezentant în comerțul exterior sau de reprezentant al României în dialogul cu omologii occidentali pe problema drepturilor omului.
Așa că Federația Rusă cred că a făcut doar un lucru extraordinar de important: și-a revizuit punctul de vedere față de ceaușism și a înțeles că, pe acest tărâm pe care locuim noi, cei care pot oferi maximul de succes politic sunt ceaușiștii.
Pentru că, într-adevăr, ceaușismul este ideologia care a reușit să unifice de o manieră credibilă tot ce a avut mai sulfuros această țară.
Eu aș vrea să vă aduc aminte - și nu vreau să fiu polemic - că există școli în această țară care se numesc Adrian Păunescu. În orașul Focșani este una dintre ele. Există statui ale lui Adrian Păunescu și vă întreb și mă întreb dacă un personaj politic care a stat practic, prin Cenaclul Flacăra, la baza constituirii temeliei ideologice a ceaușismului merită o școală.
După cum vă rog să vă uitați puțin la televiziuni, pe YouTube, cum sunt recirculate filmele lui Sergiu Nicolaescu, un om care e direct responsabil de tipul de construcție mitică pe urmele căruia merge Călin Georgescu.
Nu cunosc să se practice acum reforma administrativă. Se practică tăieri. Reforma administrativă, singura reformă administrativă, tot Nicolae Ceaușescu, bunul nostru prieten, a făcut-o, iar restul au făcut, de fapt, glose pe Nicolae Ceaușescu.
Și, atunci, de ce ar fi Federația Rusă preocupată că noi înșine săpăm o groapă în care ne aflăm deja și nu ne aflăm de astăzi?
Problemele de adâncime sunt mult mai vechi și ele țin de identitatea partidelor politice, de decuplarea partidelor politice de cetățeni, de abandonarea diasporei, de exportarea problemelor sociale, prin încurajarea migrației economice.
Este un fapt de un cinism ieșit din comun. Noi am depopulat exact zonele cele mai sărace invitându-i pe cetățeni să plece. Invitându-i să se rupă de țară, după care, cum s-a spus foarte corect, ei suferă de o dublă alienare identitară. Nu mai sunt români, pentru că li se spune nu puteți vota aici de vreme ce nu stați aici, iar în societățile lor, prin precaritatea condițiilor economice, sunt marginali.
Și, atunci, evident că un om precum Călin Georgescu poate să îi fascineze, fiindcă Călin Georgescu reprezintă într-adevăr expresia cea mai pură și nediluată a ceaușismului. Și, spre deosebire de George Simion, este și credibil în acest rol”, a argumentat Ioan Stanomir.
Oana Popescu Zamfir este cea care a accentuat problema istoriei mistificate de care românii nu s-au despărțit: „Ce au făcut Ceaușescu și ceaușismul a fost că au creat o mitologie la rândul ei creatoare de identități. Dacă vreți, în termenii de astăzi, s-ar numi inclusiv comunicare strategică, doar că ea s-a făcut cu mistificarea profundă a realității, cu mistificarea istoriei așa cum este ea predată și învățată în școli” .
Ce i-a ieșit lui Putin în România
Suntem într-un tip de premieră, în care Rusia a reușit să creeze în România o enclavă de tip lumea rusă, fără să beneficieze de fundamentele civilizaționale pe care le-a folosit în fostele republici sovietice, ceea ce este cu siguranță o premieră, a remarcat istoricul Cosmin Popa:
„Deci, din punctul acesta de vedere, nostalgia nu este decât expresia succesului pe care a avut-o în România politica destabilizatoare a Rusiei. Iar aceste demersuri nu au început acum, le-aș lega mai puțin de evoluțiile din interiorul societății românești, cât mai mult de această politică și de o problemă neabordată eficient până acum de autorități, și anume apariția acestei imense diaspore românești, la care până acum autoritățile române nu s-au raportat decât în termenii identității naționale”.
Profesorul Cristian Preda, al cărui volum recent tratează problema ideologiilor din România ultimilor 35 de ani, atrage atenția că până la Rusia, Iran și China ar trebui să înțelegem ce se întâmplă la noi și de ce acești extremiști sunt în vogă acum. Identifică patru cauze:
„Prima cauză care trebuie luată în seamă este suspendarea alternanței democratice. Pe scurt, asta a stârnit valul de decepție uriaș pe care îl vedem în societatea românească. Și una dintre expresiile acestei decepții este un radicalism antidemocratic.
A doua cauză structurală este îngăduința autorităților față de extremismele de dreapta și de stânga. Faptul că au fost tratate cu maximă îngăduință și cultul legionarismului, cultul dictatorului militar Antonescu, alte ideologii și la stânga, faptul că cultul lui Ceaușescu este permis și nesancționat, faptul că se construiește un soi de extremă stângă care este fie anarhică, fie o stângă radicală.
A treia cauză este controlul politic al presei. Controlul politic al presei a blocat manifestarea unei opinii libere. Există cenzură în România practicată, ăsta este paradoxul, cu bani de la bugetul de stat. Deci statul filtrează și susține financiar opiniile difuzate în societate.
În al patrulea rând, este vorba despre dispariția acelor mici laboratoare de idei, care au fost create pe lângă partidele politice, cu larga contribuție, în cazul românesc, a fundațiilor germane. Și Institutul de Studii Populare, și Institutul Ion Aurel Stoica și Institutul de Studii Liberale, toate au murit.
Partidele nu mai gândesc într-un mod ideologic. Așa cum s-a întâmplat, așa cum au fost aceste laboratoare de idei, ele au creionat niște proiecte de societate. Astăzi, aceste laboratoare nu mai există. Singurul lucru care interesează partidele sunt mesajele, comunicarea. Asta este o altă formă de negare”.
Andrei Cornea păstrează o doză de optimism, care vine dinspre societatea civilă: “Nicușor Dan n-ar fi fost ales dacă n-ar fi fost o mobilizare extremă a societății civile, el însuși fiind un personaj al societății civile. Societatea civilă cred că e destul de activă. E adevărat că are momente când pare apatică, dar are și momente când se activează. Aș zice chiar că e mai vie decât sunt partidele, pentru că, într-adevăr, în partide nu prea mai am impresia că există cu adevărat dezbateri fundamentale.
Dar nicio democrație, până la urmă, nu cade numai din influențe externe, din subversiune externă. Bineînțeles, dacă nu e pur și simplu invadată. Dar dacă excludem aceste chestii foarte violente, o democrație se prăbușește în principal din motive interne.
Eu aș spune că ceea ce caracterizează lumea noastră, democratică, ca să-i spunem așa, în Europa, este o nemulțumire generală. Toată lumea e frustrată, n-am primit ceea ce ne așteptam să primim. De aici și apetența pe care o au foarte mulți pentru țapi ispășitori”.
Pe de altă parte, Iulia Joja observă că reușita Rusiei în România nu beneficiază de o analiză comprehensivă, mai ales în stilul clasic și bun al follow the money:
„În ultimul deceniu, ceea ce am văzut în Europa este că Rusia a încercat să corupă oriunde, poate cu precădere în extreme - în extrema dreaptă, în extrema stânga, dar uneori poate și în centru. Să nu uităm că fostul cancelar al Germaniei este în continuare la Gazprom. Deci Rusia folosește așa-numitele vulnerabilități sau un sol mai vulnerabil la influența Rusiei din punct de vedere cultural, dar între timp și-a deschis aripile atât de mult încât reușește să corupă partide, actori politici în întreaga Europă și mult dincolo.
Nu avem nici în presa română, nici de la autoritățile responsabile o analiză care să arate că există niște actori politici comerciali în România care au fost corupți de către Rusia. Deci, în continuare, suntem într-o nebuloasă în care speculăm cu privire la diferite metode și propuneri, pe afinitate culturală sau lipsa acesteia.
Dacă e să ne uităm la încrederea în diferite instituții ale statului, la relația dintre alegători și mai ales la modul în care s-au raportat aleșii la alegători pe parcursul ultimilor ani și cum aceste probleme au fost aprofundate în contextul pandemiei și așa mai departe, situația este catastrofală.
Nici nu îndrăznim, cred, să facem sondaje de opinie în comparație cu alte state, să vedem cât de mulți români sunt gata să-și apere țara. Cum să-și dorească să-și apere țara în condițiile în care nu au încredere în aceia care îi reprezintă?”, spune Joja.
Democrația militantă a salvat situația. Pentru moment, dar rămân forțele retrograde din instituții
Democrația militantă poate apăra democrația doar în măsura în care democrația are valori care merită să fie apărate, iar democrația se apără cotidian printr-un exercițiu de guvernare transparent și corect, atrage atenția profesorul Ioan Stanomir:
“Anularea alegerilor poate fi oricând justificată, dar la fel de importantă este și practica guvernării. Dacă practica guvernării este deficitară, înseamnă că măsurile de apărare a democrației sunt cu dificultate justificabilă. Asta cred că înțelegem pe măsură ce înaintăm în timp. Este nevoie de un efort constant și de mai puțin triumfalism și de mai multă luciditate și prudență”.
La rândul ei, Oana Popescu Zamfir observă că România nu a început procesul de reparare.
„Ba chiar mă tem că avem tendința ca, odată criza trecută, să încercăm să ne vedem de orice alte treburi și să amânăm până la următoarea criză ceea ce ar fi de făcut.
Și, cumva, din punctul meu de vedere, două lucruri ar fi de făcut cu prioritate. Unul pe termen scurt și unul pe termen lung. Pe termen scurt, ține de reziliența instituțiilor, pentru că, până la urmă, democrația poate fi apărată de indivizi și asta înseamnă atât de elite, cât și de societate în ansamblul ei, cât și de instituții.
Cumva, în România, calitatea elitelor politice la momentul ăsta este foarte slabă. Calitatea elitelor economice și antreprenoriale s-ar putea să fie mai bună, dar preferă de multe ori cei aflați în funcții de responsabilitate și vizibilitate să facă un joc foarte prudent, care să nu îi aducă pe niciun fel de direcție de coliziune cu factorul politic.
Și nu sunt convinsă că elitele sociale sunt suficiente. S-a văzut între cele două tururi, mai ales o mobilizare vizibilă în mass-media, oameni care își afirmau credința în Europa și în valorile europene. Dar iată că au făcut-o târziu și doar în momentul în care ne-a ajuns cuțitul la os, ca să zic așa.
Și atunci, în contextul în care elitele nu par foarte mobilizate în sensul ăsta, nu există o amenințare existențială în momentul ăsta care să genereze senzația de iminență a unei amenințări, societatea este obosită, este prinsă în tot ce înseamnă reforma administrativă, fiscală, bugetară, toate lucrurile dificile care vin peste noi.
Și atunci speranța este la instituții care în România, în mod surprinzător, poate au funcționat decent pentru momentul istoric în care ne aflăm. Vedem că, deși Europa de Est are o tradiție de instituționalizare mai slabă și de aici poate și corupția mai ridicată, România are instituții destul de puternice, dar care sunt foarte fracturate în momentul de față.
S-a simțit în fiecare zi și în fiecare săptămână, în perioada alegerilor prezidențiale, lupta dintre cei care încercau realmente să-și facă treaba responsabil, profesionist și în spiritul interesului public și național și cei care încercau să împingă lucrurile exact în direcția contrară și ei populează aceleași instituții.
Or, în momentul de față, probabil că investigațiile sunt încă în curs, însă nu văd cum anume ar putea avea loc o curățare completă sau măcar care să marginalizeze aceste grupuri de interese care lucrează împotriva interesului național, fără să existe și un semnal de voință politică, nu doar așteptând liniștiți să-și facă procurorii treaba și cu asta basta.
Iar a doua sarcină, unde chiar nu văd aproape nimic întâmplându-se, este faptul că partidele politice au nevoie de o reformă profundă. Ele au încetat de ani de zile să mai fie reprezentative cu adevărat, nu mai sunt, de fapt, instituții ale democrației, pentru că ele nu mai adresează și nu mai dau voce agendei publice.
Ele au agende, de multe ori conduse de niște grupuri de interese din partid care sunt dominante într-un anumit moment, sunt foarte personalizate, sunt foarte ierarhice și țin foarte mult de liderul momentului și atunci nu mai dau oamenilor senzația că realmente ei își deleagă votul și vocea cuiva care îi reprezintă.
Și atunci nu e deloc de mirare că oamenii ori se dezangajează, nu mai sunt interesați să participe la viața cetății, ori se duc către zona radicală, pentru că aceea este cea care de glas furiei lor, dezamăgirii, supărării, senzației de lipsă totală de speranță și de orizont.
Și de aici acest paradox, că oameni altfel inteligenți și responsabili, în niciun caz oameni complet iresponsabili, aleg variante despre care știu că sunt auto-destructive, în ideea că, “domnule, dacă se întâmplă un dezastru, poate atunci se trezește lumea”.
De ce Republica Moldova pare a fi ieșit mai bine
Expertă în relații internaționale, cu focus pe regiunea Mării Negre, Republica Moldova și România, Angela Grămadă observă că, în ultima perioadă, Chișinăul a înțeles să facă anumite lucruri, tocmai pentru că a dobândit, într-adevăr, o oarecare reziliență.
Dar această reziliență nu se baza exclusiv pe ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova, ci și pe ce venea dinspre Ucraina, ceea ce venea și despre Caucazul de Sud, Georgia, o țară în care se părea că toate lucrurile merg foarte bine și nu au mers, tocmai pentru că oamenii s-au relaxat foarte mult sau pentru că într-un anumit moment au crezut că, pedepsind un anumit lider și nerămânând vigilenți față de cei care au urmat după acel lider, lucrurile vor merge într-o oarecare direcție bună, a explicat aceasta.
“Pentru mine nu există o poveste de succes în Republica Moldova. Asta trebuie să o spun și să fiu foarte onestă și sinceră. De ce? Pentru că eu văd anumite lucruri care se întâmplă acolo și care în continuare mă sperie.
În pofida faptului că noi am avut un rezultat bun la alegerile parlamentare, în Parlamentul actual din Republica Moldova avem foarte multe forțe politice care nu funcționează în interesul național al Republicii Moldova. Multe dintre acestea sunt deschis pro-ruse, promovează o relație bilaterală aprofundată cu Federația Rusă, chiar o duc spre nivelul de parteneriat strategic. Avem câteva partide pro-europene, aparent pro-europene, dar de facto sunt oamenii lui Voronin.
Anterior, chiar în anul 2022, noi aveam un mare vid de comunicare strategică a principalelor instituții ale statului, dar și a liderilor politici din diferite partide, mai puțin cele din partidele pro-rusești, pentru că ele aveau un mesaj constant care era transmis în spațiul informațional și asta venea din lipsa de voință politică, pe de o parte, dar pe de altă parte, venea și din lipsa de curaj politic de a-ți asuma, de a merge mai departe cu anumite lucruri care poate pe termen scurt ar putea să nu fie acceptate atât de ușor de societate.
Atunci când Maia Sandu vorbește despre identitate, cultură, națiune, apartenență la civilizația europeană, pentru mine ea nu este neapărat credibilă, pentru că, în acest moment, pentru mine nu asta este problema principală în Republica Moldova.
Cel mai important este modul în care asigură funcționalitatea instituțiilor publice, credibilitatea acestor instituții publice, chiar dacă au resurse puține. Și aici mă refer și la poliție, mă refer și la servicii de informații și securitate, care au foarte puțini oameni, dar care au reușit în acest an de zile să asigure o comunicare pe care noi anterior nu o aveam cu aceste instituții, mai ales că au fost comise niște erori foarte grave împotriva intereselor naționale ale Republicii Moldova și, de aceea, e foarte greu să restabilești această credibilitatea acestor structuri de forță.
Când Maia Sandu vine și îmi vorbește mie despre amenințări, despre resursele pe care le au la dispoziție instituțiile statului, despre faptul că există sprijin internațional, dar trebuie să căutăm coeziune internă, pentru mine, ea este mult mai credibilă în calitate de lider.
Mare parte din reziliența aceasta pe care noi am avut-o în Republica Moldova vine din experiența noastră personală. Noi știm prin ce trece Ucraina. Noi știm prin ce a trecut societatea civilă în perioada lui Plahotniuc și că reziliența aceasta pe care noi am dobândit-o a venit din înțelegerea noastră personală a faptului că s-ar putea să ducem Republica Moldova cu mulți ani în urmă, dacă nu vom reacționa într-un anumit fel și dacă nu vom fi mult mai stăpâni pe situație și pe spațiul informaţional”, a explicat Angela Grămadă.
Oana Popescu Zamfir a remarcat că Republica Moldova a construit reziliență, “iar noi am improvizat o soluție. Deci noi am salvat mingea de pe linia porții în ceasul al 13-lea și nu am făcut-o pentru că anticipasem ceva, pentru că avusesem vreo construcție instituțională, în timp ce Republica Moldova a făcut toate lucrurile astea.
Sigur că problemele lor sunt poate mult mai mari decât ale noastre, deci ce au de gestionat este mai complex, pleacă de undeva, de mult mai de jos din punct de vedere al resurselor. Dar pentru oameni este important și să vadă diferența, adică acea speranță”.
Cine pune umărul la deturnarea democrației liberale?
Cu toate că România a evitat aducerea unui partid izolaționist la guvernare sau la Cotroceni, ea nu a ieșit nici întărită din ultime scrutine, așa cum, pentru moment, a ieșit Republica Moldova. Diferența pare să o fi făcut voința și curajul politic de la Chișinău, dar și experiența personală a moldovenilor cu răul rusesc.
Pe de altă parte, discuția despre starea democrației liberale, care a reușit să unească împotriva ei regimuri autocratice, iliberale, doctatoriale pe care, altminteri, aproape totul le desparte, dă titlul multor cărți din ultimii ani. Se deteriorează democrația liberală nu printr-o cădere pe câmpul de luptă, ci din cauze interne, pe care actorii geopolitici maligni le speculează?
Filosoful Andrei Cornea, care lucrează la noua ediție în limba română a Dialogurilor lui Platon, spune că orice regim, așa cum poartă în sine elementele dezvoltării și progresului, așa are și sămânța distrugerii și a anihilării: “Trăim o perioadă în care anumite dezvoltări tehnologice, în special legate de digital, de mediile de comunicare, de inteligența artificială, sunt atât de dramatice și produc atât de multe schimbări comparabile numai cu apariția tiparului în Europa, dar într-o succesiune acum mult mai rapidă.
Deci toate aceste evenimente fac imposibilă menținerea unei structuri politice identice, zic eu. Lucrurile trebuie să se schimbe într-un mod sau în altul și ele se schimbă. Întrebarea e dacă se schimbă în mod numai spontan, anarhic și ducând la slăbirea democrației sau există posibilitatea de a le asocia unei dezvoltări pozitive”, a explicat acesta.
Experta în securitate Iulia Joja argumentează că partida autocrată, din care fac parte state ca Rusia, Iran, China și Coreea de Nord, dintre actorii majori, are acum o cooperare strategică în opoziția față de democrația liberală și față de Occident.
“Dacă ne uităm în special către Moscova, suspectul uzual cel puțin în Europa, sigur că sunt și alții, această opoziție în raport cu ceea ce rușii numesc Occidentul nu a încetat niciodată, s-a ameliorat semnificativ retorica și resursele necesare pentru a combate Occidentul la un moment dat, dar noi, în România, în vecinătatea estică per ansamblu, avem experiență cu agresiunea Rusiei sau a Moscovei încă din anii 90, nu-i așa?, în așa-numitele conflicte înghețate din jurul Mării Negre și nu numai.
Dacă e să ne uităm la suprapunerea de ideologie în sensul de anti-Occident, anti-democrație liberală, avem o suprapunere considerabilă între interesele Rusiei, acțiunile Rusiei în raport cu Occidentul, împreună cu Iranul, împreună cu China, împreună cu Coreea de nord și alți aliați mai mici.
Partea cea mai interesantă este cooperarea dintre aceștia. China și Rusia de fapt sunt inamici, însă interesul comun este combaterea, reducerea influenței puterii Occidentului. Și atunci aceste forme de cooperare devin unele nu tactice, ci strategice. Sunt pe toate planurile.
Unii analiști numără opt planuri de cooperare, de exemplu, dintre Iran și Rusia. Același lucru este valid și pentru China, cu diferite nuanțe. Și aceste lucruri sunt vizibile în funcție de momentul și punctul geografic pe care ne concentrăm.
În contextul alegerilor celor mai recente prezidențiale din Statele Unite, autoritățile au identificat încercări de influențare a procesului electoral printr-o metodă sau alta dinspre Iran, China și Rusia”.
Pe de altă parte, istoricul Cosmin Popa observă că nu suntem în mijlocul sfârșitului lumii, mai ales că state occidentale la care Rusia se uită atent par a fi învățat lecția ultimilor ani:
“Ceea ce este important în ceea ce întreprinde acum administrația germană este exact această forță morală pe care o transmite într-un moment extrem de complex, n-aș spune de pierdere a credibilității americane, dar de zguduire a credibilității americane.
Avem în Germania unul dintre pilonii Europei și asta este important dacă vorbim din perspectivă rusă, pentru că sigur că nu există cauzalități istorice directe, însă ar fi naiv să nesocotim acest imens complex istoric, aș zice reciproc, pe care Rusia îl încearcă față de Germania și invers. Și dacă există un stat în Europa la pozițiile căreia Rusia se uită cu foarte mare atenție, acesta este cu siguranță Germania.
Despre Rusia cred că e deja un truism să spunem că se simte permanent într-o concurență inegală cu Occidentul, căruia caută să-i răspundă printr-un tip de gândire unilaterală politică. Deci, din punctul acesta de vedere, eu aș chema la calm intelectual, sunt multe lucruri noi pe care le trăim, accelerarea tehnologică și așa mai departe, însă nu suntem în mijlocul sfârșitului lumii, așa cum am știut-o noi.
Sigur, ceea ce ne frapează este incapacitatea noastră de a ne replia eficient și ne frapează absorbția gândirii nedemocratice în interiorul societăților occidentale. Asta da, ne frapează, pentru că evităm o discuție fundamentală, a reglementării informaționale în aceste societăți”, a explicat Cosmin Popa.
Profesorul Corneliu Bjola, unul dintre interlocutorii de cursă lungă din ultimii ani, a vorbit despre cauze sistemice care pun democrația liberală în situații de vulnerabilizare.
“Ce se întâmplă, cum au devenit societățile democratice așa de vulnerabile, care au rădăcini, au ancore și care au traversat prin anii '30 genul acesta de cataclisme? Ceva se întâmplă, dincolo de faptul că Rusia atacă întotdeauna, pentru că asta este tendința sa expansionistă, imperialistă.
Reinhart Koselleck este un istoric german important, pentru că el pune punctul pe "i" și ce mi se pare că rămâne relevant este modul în care intrăm în anumite patologii, în care timpul practic se rupe pe mai multe falii, se face o prăpastie în ceea ce există și oamenii oarecum intră într-o anumită dezorientare.
Se întâmplă că într-o societate sunt straturi diferite, în care unele merg mai departe, mai repede, altele merg mai încet. Uitați-vă la tehnologie, uitați-vă la comunicare și, apropo, partidele rămân în urmă, nu fac față, sunt prea lente, instituțiile sunt prea lente. Uitați-vă, de exemplu, iarăși discuția cu CCR-ul, când e o anumită problemă de rezolvat, instituțiile cedează.
O fractură la nivel de timp și război hibrid capturează când Georgescu vine și asta a fost poate marea surpriză, că te aștepți la un alt exponent al Rusiei.
Dar să-l vezi pe Georgescu, să vezi că oamenii aderă la el te pune pe gânduri. Pentru că el vorbește de trecut, ei îl înțeleg, pentru că oferă un fel de săgeată temporală, îi ajută pe unii să înțeleagă această crăpătură masivă, fisură temporală”, a explicat Bjola.
Mulțumim partenerilor care au facut posibil acest dialog:
- Fundației Konrad Adenauer, partenerul nostru strategic
- BCR, pentru susținerea acestui eveniment și pentru asumarea unui subiect de interes public major.
- Cărturești, Fundației România de Mâine, Eshte și nu în ultimul rând, Asociației Arca Jurnaliștilor, pentru sprijinul constant.