În Republica Moldova au fost comemorate victimele celui mai mare val al deportărilor operate de sovietici, o tragedie de la care s-au împlinit 75 de ani.
Prezența primelor persoane în stat la ceremonia desfășurată la monumentul deportaților de la Gara Chișinău pe 6 iulie – președinta Maia Sandu, președintele parlamentului Igor Grosu, premierul Dorin Recean – a dat evenimentului greutatea și prestigiul unui ritual de legitimare.
În 2019, când pentru un scurt timp, după fuga lui Plahotniuc, am avut o dualitate a puterii în Republica Moldova, la ceremonia de la monumentul „Trenul durerii” a fost prezentă prim-ministra de atunci Maia Sandu, nu și Igor Dodon (faimosul „amator” de sacoșe oligarhice), cel care îndeplinea rolul de șef al statului. Alte valori, altă memorie.
„Turnătorii” mai vinovați decât călăii?
De această dată consemnăm o deplină unitate de vederi la vârful guvernării de la Chișinău, nu însă și la nivelul populației. Există cetățeni, în special rusofoni, dar nu numai, care dau vina pe localnici pentru represaliile sovietice de după război, pe oamenii care și-au pârât consătenii, i-au trecut pe lista chiaburilor, făcând exces de zel în fața autorităților comuniste sau răzbunându-și în acest fel supărări mai vechi la adresa vecinilor mai gospodari, mai avuți, mai harnici.
Au fost numeroase „cozi de topor” în Basarabia, după cum și în România aflată sub teroare comunistă, zbirii locali în unele cazuri și-au întrecut în ferocitate „maeștrii” de la Moscova. Însă a da vina numai pe „turnători”, pe colaboraționiști, și să ignori sursa, esența represiunii, cauza ei fundamentală – regimul sovietic, ordinele de la Moscova în virtutea cărora s-au făcut arestări, asasinate, deportări, confiscări de averi ș.a.m.d. – este fie o lipsă de discernământ, fie o omisiune psihanalizabilă din partea celor care încearcă să-și salveze o zdreanță din credința lor de-o viață – „noi v-am eliberat, să nu dați vina pe noi!” – sau niște amintiri inavuabile, despre niscaiva tați sau bunici, care umblau cu pistolul la șold prin satele basarabene ca să-i extermine pe „români”.
Or, exact același model al terorii a fost aplicat în toate țările intrate după 1945 sub dominație sovietică.
Operațiunea specială „Iug”
Acțiunea de ridicare a moldovenilor de la casele lor în noaptea de 5-6 iulie 1949 a purtat numele de cod „Iug” („Sud”), a fost o „operațiune specială”, soldată cu surghiunirea a circa 35.000 de oameni. Fiecare raion avea stabilite cote de deportați, fixate prin Hotărârea nr. 509 S.S. (strict secret) a Consiliului de Miniștri al RSSM din 28 iunie 1949: „Cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foștilor moșieri și a marilor comercianți.”
Șefii de la raion trebuiau să transmită listele celor ridicați pentru verificare KGB-ului de la Chișinău, condus de tovarășul Mordoveț. Erau exceptați de la surghiun familiile care aveau tați sau fii mobilizați în Armata Roșie, decorate cu ordine și medalii de stat sau având merite deosebite în fața statului sovietic.
Oamenii au fost luați pe sus cu ce aveau pe ei, cu ce apucau să-și ia la repezeală din lucruri și mâncare în câteva minute, câte li se rezervau pentru evacuare. Mașinile NKVD-ului așteptau în uliță cu motorul pornit. Era grabă mare!
O necesară schimbare de optică
„Noi nu am ales să fim deportați. Nimeni nu ne-a întrebat. Nu am ales să fim înfometați, uciși, trimiși la război. Neamul nostru a sângerat în timp ce alții ne decideau soarta”, a spus în discursul ei de la Gara feroviară președinta Maia Sandu.
„Din păcate, asemenea lucruri greu de imaginat se întâmplă și azi, după ce Rusia a pornit un război inuman în țara vecină Ucraina. Aproape 2.000 de copii au fost răniți sau uciși. Iar peste 20.000 au fost separați de familiile lor și duși nu se știe unde. Războiul își arată fața hidoasă în fiecare zi și doar curajul poporului ucrainean ține războiul departe de Moldova, departe de restul Europei”.
Într-un discurs emoționant, Valentina Sturza, președinta de onoare a Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova, a evocat ororile acelor zile: „Nu a fost cruțat nimeni, nici tineri, nici bătrâni, nici femeile gravide, care nășteau în vagon și se întâmpla să renunțe la pruncii lor, pentru că nu aveau cu ce-i hrăni. Ni se dădea să mâncăm pește sărat, iar la fiecare stație erau scoși din vagon oamenii morți.”
Și tot ea a spus: „Am fost la Ambasada Rusiei să cer compensații pentru victimele deportărilor, dar mi s-a răspuns obraznic: cereți compensații de la guvernanții voștri, nu de la Vladimir Putin!”
Scriitoarea Ana Blandiana, prezentă la mitingul de comemorare, alături de alți colegi ai săi – Ioana Boca, Leonard Câmpeanu și alții –, s-a referit la experiența românească a totalitarismului și la marea șansă a Republicii Moldova: „Ne vom regăsi, noi, românii de o parte și alta a Prutului, în Uniunea Europeană, într-un spațiu al libertății, siguranței și prosperității.”
Istoricul Alexandru Postică, președintele Asociației foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova, s-a referit la valoarea educațională a memoriei, ca temei al identității. Și a insistat asupra unei necesare schimbări de optică: „Să nu mai vorbim despre foștii deportați ca despre niște victime, ca despre niște învinși. În realitate, ei sunt supraviețuitorii represiunilor și învingătorii ei, prin faptul că au rezistat și s-au întors.”
75 de ani – două aniversări diferite
În aceeași ordine de idei, legat de o necesară schimbare de viziune și de mentalitate, aș sublinia că este o eroare să mai spunem că moldovenii au fost deportați „fără nicio vină” în Siberia. Vorbind așa, adoptăm criteriile asupritorilor. În loc să acuzăm călăii – vina este a lor! – noi justificăm victimele și astfel perpetuăm inconștient un fals raport de subordonare și umilință.
La fel, în cazul Basarabiei, ar trebui să vorbim nu despre ororile comunismului pur și simplu, ci despre regimul de ocupație sovietic, despre „imperiul roșu” care a cotropit Basarabia, a rupt-o de la statul român. „Eliberarea” de la 28 iunie 1940 și apoi anexarea de după război nu s-a făcut prin referendum și nici ca urmare a unui vot în parlament, nu s-a făcut printr-o modificare a Constituției. A fost un dictat, o agresiune militară a unei puteri străine, o crimă. Exact ce vedem azi în Ucraina.
Uniunea Sovietică împreună cu Germania nazistă au declanșat cel de-al Doilea Război Mondial. Și-au împărțit Europa în virtutea pactului Ribbentrop-Molotov. Data 28 iunie 1940, când Stalin a anexat Basarabia și nordul Bucovinei, nu este o secvență izolată, cum pretinde Moscova, ci un episod din cel de-al Doilea Război Mondial, o verigă din același lanț cauzal.
Pe cale de consecință, forțele politice de la Chișinău și Comrat care pledează pentru prietenia cu Rusia putinistă și resping proiectul european se plasează de partea agresorului, de ieri și de azi. Nu am auzit să condamne deportarea basarabenilor, sub Stalin, inclusiv a găgăuzilor și a altor etnii, de aici am putea trage concluzia că ar considera-o legitimă, dacă s-ar repeta. Pentru a fi coerenți până la capăt.
În aceste zile, la summit-ul de la Washington este marcată aniversarea a 75 de ani de la fondarea NATO, concepută ca o Alianță de apărare a Lumii libere în fața expansiunii ruso-sovietice. În Republica Moldova, pe 6 iulie, am comemorat 75 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste, în fața cărora am fost complet lipsiți de apărare. Să reflectăm la aceste semnificații radical opuse pentru cei care s-au pomenit, acum 75 de ani, pe părți diferite ale Cortinei de fier.
Autor: Vitalie Ciobanu