O știre aparent banală anunța zilele trecute că un credincios sucevean s-ar fi plâns arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, IPS Calinic, că prețul lumânărilor comercializate în bisericile din județ a crescut brusc cu 50%.
„Am constatat cu profundă tristeţe scumpirea lumânărilor mici de la 1 leu la 1.50 lei. De cele mari nu mai vorbesc cât au crescut (…). La Bucureşti, o lumânare mică costă 50 bani şi nu s-au scumpit (sic)” – scria textual omul, în reclamația sa.
Cum spuneam, faptul este banal. Câte nu s-au scumpit! Nu chiar cu 50%, dar toate prețurile au crescut. Îmi permit să redau o apreciere sintetică asupra scumpirilor, așa cum a fost făcută public de INS (Institutul Național de Statistică) în comunicatul de presă nr.288/10.11.2021:
„Rata anuală a inflaţiei în luna octombrie 2021 comparativ cu luna octombrie 2020 calculată pe baza indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) este 6,5%”.
Deci acestea sunt cifrele oficiale, așa cum le-a comunicat INS: în perioada dată de 12 luni, rata anuală a inflației a fost de 6,5%. S-ar putea ca, în următoarele două luni, rata să mai fi crescut și să ajungă, de exemplu, 7%. Poate depăși și acest 7% cu câteva zecimi, dar nu mai mult. Ar putea să greșească și INS la calcule, dar distanța de la 7 la 50 este uriașă, domnilor de la Suceava.
Notam de la început că știrea pare banală, dar implicațiile faptului ating zone nebănuite. IPS Calinic a răspuns la sesizarea enoriașului nemulțumit de scumpirea lumânărilor mici cu 50 bani/buc, explicând că respectiva scumpire a fost aprobată de Permanenţa Consiliului Eparhial, având ca argument principal scumpirea materiei prime cu 100% şi a energiei electrice cu 200%.
„Vom amenaja un nou atelier ca să putem oferi spre vânzare mai multe tipuri de lumânări și la prețuri accesibile” – a mai adăugat Înaltul Prelat.
Nu pun în discuție dacă este bine sau nu să se organizeze un nou atelier. Dar mă întreb care este, în fond, rolul reprezentanților Bisericii: să organizeze ateliere sau organizeze slujbe, rostind cu smerenie rugăciuni?
Atâta rețin: noul preț n-a rezultat dintr-o confruntare concurențială, așa cum se procedează într-o economie de piață, ci din aprobarea dată de Permanenţa Consiliului Eparhial, aidoma stilului practicat în comunism.
Nu pun problema legalității, ci una strict morală: nu este firesc ca Biserica să găzduiască activități comerciale sau industriale, în spațiile ei și cu mijloacele ei, toate necesare procedurilor duhovnicești.
De altfel, BOR este în perfectă legalitate. Există reglementări, baza juridică necesară pentru ca unitățile bisericești și mănăstărești să poată desfășura activități de producție și de comerț în circuit închis și în exclusivitate.
Sub pretextul libertății cultelor – un principiu mai mult decât corect – a apărut un fel de stat în stat, în interioul căruia funcționează un monopol de proporții: fabrici și ateliere de lumânări, de mobilier, accesorii, podoabe, odăjdii, icoane, editură, calendare, suveniruri și multe altele. La fabricarea multora din asemenea produse, BOR deține un fel de monopol absolut.
Este corect? Cum spuneam, sub aspectul legalității, nu poți reproșa nimic. Dar Biserica are ea, oare, misiunea să fabrice produse de uz laic, pe proprietățile sale sacre, sau are menirea sacră de a acorda asistența duvovnicească atunci când enoriașii au nevoie?
Nu mă încumet să răspund la asemenea întrebare. Nu sunt teolog, nu am căderea să interpretez Scriptura. Dar nici nu pot pretinde că n-aș înțelege-o, dacă o citesc.
Îmi voi permite, deci, să citez chiar din Sfânta Scriptură pagini pe care oricine are dreptul să le citească și să le înțeleagă.
Așadar, iată ce găsim în Evanghelia după Matei, cap. 21, intitulat „Intrarea lui Iisus în Ierusalim”:
„Gonirea vânzătorilor din Templu
10 Și când a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare, zicând: ‘Cine este acesta?’
11 Și mulțimile ziceau: ‘Acesta este Iisus, profetul din Nazaretul Galileii’.
12 Și Iisus a intrat în Templul lui Dumnezeu și a scos afară pe toţi care vindeau şi cumpărau în Templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei.
13 Și le-a zis: ‘Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari‘.”
Scrierea este prea limpede ca să pretindă cineva că trebuie să fii negreșit teolog, ca s-o pricepi. Rezultă clar: Iisus i-a dat afară din templu pe negustori și pe „schimbătorii de bani” – am zice astăzi, pe afaceriști.
Mai mult. Iisus îi etichetează „tâlhari” pe cei ce comercializează produse în Biserică. Biserica o definește simbolic „Casa Mea”, iar scopul Casei îl precizează tot El: este „o casă de rugăciune”. Nu trebuie să fii neaparat teloog ca să deduci că, în viziunea sacră, Biserica are o funcție exclusiv duhovnicească, incompatibiă cu oricare alta, laică.
Pe cât mi se pare de nobil scopul strict duhovnicesc al ”Casei Domnului”, pe atâta mi se pare mai nepotrivit să folosești spațiile, terenurile, avuția funciară a Bisericii, ca să fabrici acolo lumânări aducătoare de beneficii ca orice SRL, să tipărești calendare, să imprimi iconițe, să comercializezi suveniruri și, până la urmă, să fabrici chiar și lumânări.
Nimic nu este duhovnicesc în toate aceste mărunțișuri, nimic nu exprimă rolul sacru al prelatului. Totul exprimă numai interesul laic, raportul dintre efortul depus și beneficiul rezultat.
M-am limitat până aici numai la o latură a problemei, dar tematica este mult mai largă. Știe toată lumea că BOR deține o rețea de canale de televiziuni, care funcținează exact ca unul comercial, cu cheltuieli și cu beneficii contabilizate, în stil SRL.
În stațiuni balneoclimaterice, dar și în mănăstiri, sau în apropierea lor, funcționează hoteluri, unde te poți caza onorabil, plătind o taxă, ca orice turist. Tarabe instalate în apropiere îţi oferă icoane executate artizanal sau iconițe imprimate, amulete, suveniruri, calendare, crucifixuri, toate fabricate manual sau în serie.
Dar BOR deține și agenții de turism, bine organizate și concurente turismului non-bisericesc. Dacă nu mă înșel, agenția de turism „Basilica Travel”, ceva mireano-duhovniesc, îi aparține tot Bisericii și desfăşoară o activitate reușită în respectiva branșă.
Însuși cuvântul „Travel”, plantat cu skepsis în titulatura agenției, sugerează intențiile comerciale ale organizatorilor. Nu-i putea spune „Basilica Pelerinaj”? Nu, căci n-ar fi fost comercial. Orice alt comentariu cred că este inutil.
Biserica desfășoară afaceri în biserică, face negustorie în toată regula și astfel devine – termenul nu-mi aparține – peșteră de tâlhari.
Un site accesibil oricui anunță câteva destinații pe care le oferă tot o agenție de turism religios: Armenia, Egipt, Georgia, Grecia, Iordania, Israel, Italia, Rusia, Serbia, Turcia, Ucraina.
Refuz să cred că toate aceste destinații au numai un scop evlavios, de pelerinaj, și nu o puternică tentă strict turistică, cu care organizatorii pelerinilor fac o concurență – neloială zic eu – agențiilor laice de turism, care au înscrise aceleași destinații, dar cu alte prețuri, bineînțeles.
Pe scurt, BOR deține o adevărată industrie care funcționează în spațiile sale proprii, unde Biserica se bucură de multe privilegii de tot felul. Am amintit deja despre cel de monopol, pentru unele activități pe care le dsfășoară. De exemplu, privilegiul de a fabrica lumânări în exclusivitate.
Nu mi se pare corect ca Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, o instituție cu menire strict duhovnicească, să calculeze numai în contul enoriașilor toate costurile unor lumânări pe care aceștia ajung să nu le poată cumpăra, dar care sunt necesare acolo, în biserică, pentru săvârșirea ritualului religios.
Corect ar fi ca înalta instituție duhovnicească să nu răsfrângă numai asupra enoriașului toate costurile suplimentare, rezultate după scumpirea unor materiale sau servicii folosite la lumânări.
Mă întreb: oare Biserica nu și-ar putea permite să suporte din veniturile sale niște costuri suplimentare, ca să demonstreze în fața enoriașului înalta sa generozitate, nu o meschinărie de tipul lui Gobseck, eroul zgârie-brânză, din nuvela cu același nume de Balzac?
Iar IPS Calinic, în loc să se arate generos în fața enoriașului, face o demonstrație de meschinărie pură, recomandând soluția sa – nedesimulat de meschină:
„Credincioșii Bisericii noastre, care până acum ceva vreme cumpărau trei lumânări, acum vor putea cumpăra doar două lumânări, păstrând astfel o bună rânduială în biserică”.
Asta îmi sună ca un fel de negociere, în care Înalt Prea Sfinția Sa le face o reducere enoriașilor în ce privește numărul de lumânări, dacă ei acceptă să-i plătească Bisericii un +50%, la fiecare lumânare.
Nu-mi fac iluzia că instituția sacră destinată ajutorului duhovnicesc necesar creștinilor ar renunța ușor la vreo afacere non-dohovnicească. Dar ar fi înălțător pentru creștinul evlavios să-l simtă pe preot atașat duhovnicește de el, numai duhovnicește, nu prins într-o înțelegere, prin care unul să nu râvnească la prea multe lumânări, iar celălalt să dea banii – atât cât îl ține punga.