În încercarea de a-și justifica operațiunea militară împotriva Venezuelei, președintele american Donald Trump a scos din sertar o doctrină veche de peste două secole: Doctrina Monroe. Însă adevăratul motor al acestui pariu spectaculos nu ține de geopolitica secolului al XIX-lea, ci de o altă obsesie, la fel de veche: petrolul.
Potrivit New York Times, ceea ce a început ca un demers menit să forțeze regimul de la Caracas să cedeze puterea și să oprească fluxul de droguri și migranți către Statele Unite s-a transformat, din toamna trecută, într-o hotărâre clară de a pune mâna pe petrolul Venezuelei. Iar această schimbare de direcție a fost impulsionată direct de Trump. Nu este deloc surprinzător: de decenii, Trump este obsedat de petrol, chiar în timp ce o mare parte a lumii încearcă să se desprindă de el, scrie Ivo Daalder pentru Politico.
Autorul analizei este Ivo Daalder, fost ambasador al Statelor Unite la NATO, în prezent senior fellow la Belfer Center al Universității Harvard și gazda podcastului săptămânal „World Review with Ivo Daalder”. Textul face parte din rubrica From Across the Pond publicată de Politico.
Încă din anii ’80, Trump se plângea că Statele Unite protejează Japonia, Arabia Saudită și alte țări pentru a asigura libera circulație a petrolului. „Lumea râde de politicienii Americii, în timp ce noi protejăm nave care nu ne aparțin, care transportă petrol de care nu avem nevoie, către aliați care nu ne ajută”, scria el într-o reclamă publicată în 1987.
Deși a susținut războiul din Irak încă de la început, ulterior Trump a reproșat că SUA nu au atras suficiente beneficii din acel conflict. „Eu aș fi luat petrolul”, declara el pentru Wall Street Journal în 2011. „Nu aș fi plecat din Irak și aș fi lăsat Iranul să pună mâna pe petrol.” În același an, a respins orice preocupări umanitare legate de Libia: „Mă interesează Libia doar dacă luăm petrolul.”
Deloc surprinzător, „luați petrolul” a devenit ulterior mantra primei sale campanii prezidențiale și a primului său mandat. Nemulțumit că SUA nu au obținut „nimic” după ce au cheltuit sume uriașe în Irak, Trump spunea în 2016: „Pe vremuri se spunea: ‘Prada îi aparține învingătorului’… Eu am spus mereu: luați petrolul.”
Cu doar câteva săptămâni înainte de capturarea președintelui venezuelean Nicolás Maduro, Trump a spus explicit ce crede că trebuie făcut. La 16 decembrie 2025, el a anunțat o blocadă petrolieră împotriva Venezuelei „până când vor returna Statelor Unite ale Americii tot petrolul, pământul și celelalte active pe care ni le-au furat”.
După capturarea lui Maduro, Trump a declarat că SUA vor „conduce țara” pentru a-i obține petrolul. „Suntem în afacerea petrolului”, a spus el. „Vom trimite marile noastre companii petroliere americane să investească miliarde de dolari, să repare infrastructura grav deteriorată și să înceapă să facă bani.”
„Vom scoate din pământ o cantitate enormă de bogăție”, a insistat Trump. „Iar o parte va ajunge în Statele Unite, ca despăgubire pentru daunele provocate de acea țară.”
Miercuri, secretarul american al Energiei, Chris Wright, a anunțat că Venezuela își va livra petrolul către SUA, iar „de acum înainte, vom vinde producția venezueleană pe piață”, o declarație care echivalează, în fapt, cu anunțarea exproprierii celei mai importante resurse naționale a Venezuelei.
Toate acestea miros puternic a imperialism de secol XIX. Însă problema obsesiei lui Trump pentru petrol este mai profundă decât dorința de a-l smulge altora – chiar și prin forță.
Trump s-a fixat pe o resursă epuizabilă, a cărei importanță este în declin constant. Și, totuși, acest lucru pare să nu conteze pentru el.
În 2019, în timpul primului său mandat, a insistat ca trupele americane să rămână în Siria din același motiv. „Îmi place petrolul”, spunea el atunci. „Păstrăm petrolul.”
Diferența este că Irak, Libia sau Siria au fost conflicte inițiate de predecesorii săi. Venezuela este însă altceva. În timpul campaniei pentru realegere, Trump a insistat pe creșterea producției de petrol. Sloganul „Drill, baby, drill” a devenit la fel de important pentru politica sa energetică precum „luați petrolul” pentru viziunea sa asupra intervențiilor militare. Le-a cerut directorilor din industria petrolieră să strângă un miliard de dolari pentru campania sa, promițând că administrația lui va fi „o afacere excelentă” pentru sector. A vorbit obsesiv despre rezervele de „aur lichid” ale Americii și a susținut: „Vom face o avere.”
Acestea nu au fost simple promisiuni electorale. Revenit la Casa Albă, Trump a mobilizat întregul aparat guvernamental pentru a stimula producția internă de petrol și exporturile.
A creat un Consiliu Național pentru Energie, a deschis zone protejate din Alaska și din Rezervația Naturală Arctică pentru explorări petroliere, a impus prin lege concesionarea rapidă a perimetrelor offshore și a accelerat reformele de autorizare pentru conducte, rafinării și exporturi de gaze naturale lichefiate.
În paralel, a atacat constant politicile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, pe care le-a catalogat drept o „farsă” legată de schimbările climatice. A retras din nou SUA din Acordul de la Paris și a luat o serie de măsuri pentru a opri tranziția pe termen lung de la combustibilii fosili la energia regenerabilă: a eliminat creditele și subvențiile pentru panouri solare și vehicule electrice, a invocat securitatea națională pentru a bloca energia eoliană offshore și a anulat granturi destinate dezvoltării surselor regenerabile.
Problema este că SUA pariază acum masiv pe combustibilii fosili exact într-un moment în care viitorul lor global se stinge.
Producția de petrol depășește deja consumul, iar cererea mondială este așteptată să atingă un vârf chiar în acest deceniu. În ultimele 12 luni, prețul petrolului a scăzut cu peste 23%, ceea ce scoate tot mai mult din joc noile investiții în explorare și producție.
În același timp, energia regenerabilă devine mult mai rentabilă. Viitorul aparține, din ce în ce mai clar, surselor regenerabile care ne vor alimenta mașinile, ne vor încălzi și lumina locuințele, vor susține centrele de date, fabricile de tehnologie avansată și tot ceea ce ne menține viața modernă.
Valorificând energia soarelui, forța vântului și căldura Pământului, China își construiește viitorul pe resurse practic inepuizabile. Beijingul conduce acest efort, iar multe alte state îi urmează exemplul. Toate acestea se întâmplă în timp ce Statele Unite se întorc la dependența de o resursă fosilă pe cale de epuizare.
Trump pariază pe transformarea Americii în cel mai mare – și, poate, ultimul – petrostat al lumii. China pariază pe a deveni cel mai mare și durabil „electrostat”. Întrebarea finală este simplă: de partea cui ai prefera să fii?
B.B.