De data asta, e vorba despre Jihadul Islamic, nu despre Hamas. Totuși, s-ar putea simți ca „același vechi” lucru. Încă o dată, Israelul și Gaza sunt în război. Încă o dată, cineva trage, celălalt ripostează, civilii de ambele părți trăiesc în teroare. Doar că acum nu a fost „același vechi” lucru, de data asta, Israelul a tras primul, scrie analistul israelian Daniel Gordis.
Gorids este senior vicepresident și Koret distinguished fellow la Shallem College și editorialist la Jerusalem Post și Bloomberg View.
Iar acum, continuă el, nici măcar israelienii de stânga nu cred că acțiunea militară contra teroriștilor, pentru a-și ține copiii în siguranță, nu ar fi legitimă.
Chiar și israelienii de stânga iau Jihadul Islamic în serios, așa cum îmi tot spunea un prieten, citându-l pe tatăl său, care supraviețuise Auschwitz-ului: Dacă ești evreu și dușmanul tău amenință că te va ucide, ai face bine să-l crezi.
Daniel Gordis
Cine e Jihadul Islamic Palestinian și de ce amenințarea lui a schimbat strategia Israelului?
Cele câteva atentate teroriste din primăvară, comise de persoane care nu erau monitorizate de autorități, au făcut Israelul să pună în practică ceea ce Ronen Bergman identifică drept principiul major al politicii de securitate: Ridică-te și ucide primul.
Operațiunea pe care Israelul a executat-o în zilele din urmă în Gaza a fost direcționată către liderii unei organizații teroriste despre care nu s-a vorbit așa de mult în analizele occidentale și care se opune oricărei soluții de pace.
Ostilitățile au fost mai scurte, chiar dacă cele mai severe din 2021 încoace, pentru că Hamas, principala organizație din Gaza și care are și o aripă politică, nu s-a aliat cu Jihadul Islamic, o informație anunțată chiar de oficialii israelieni care au adăugat că, deși nu a luat parte la această etapă a războiului, Hamas are totuși o responsabilitate pentru pace.
Poate fi văzută și ca o tactică de tipul divide și cucerește, pentru că, în pofida mersului umăr la umăr în ultimii ani, Hamas are ambiții politice care ar putea fi periclitate de Jihadul Islamic palestinian.
Într-un context politic marcat iarăși de incertitudine și de pregătirea alegerilor, după doar câteva luni de stabilitate guvernamentală fără ca Benjamin Netanyahu să fie în prim-planul puterii, Israelul a tras, așa cum scrie Daniel Gordis, primul, pentru a anihila liderii Jihadului Islamic palestinian (JIP), o organizație considerată, la fel ca Hamas, teroristă de Uniunea Europeană și SUA, dar care, spre deosebire de Hamas, nu are pretenții politice, ci mai degrabă își asumă scopul declarat al Iranului: ștergerea Israelului de pe fața pământului. De altfel, JIP este privit drept un proxy al Iranului.
Despre JIP a scris extensiv Erik Share, într-o lucrare publicată la Cambridge University Press, A History of Palestinian Islamic Jihad: Faith, Awareness, and Revolution in the Middle East.
Islamiștii palestinieni nu au fost de la început adepții armelor, în mișcarea de rezistență. Dar când un grup de studenți – cei trei fondatori: Fathi Shqaqi, 'Abd al-Aziz 'Odeh și Bashir Musa - s-au întors în 1981 din Egipt acasă, în Palestina, și au propus Hamas să se angajeze într-o luptă violentă contra Israelului, Hamas a refuzat.
Așa a fost decisă înființarea Jihadului Islamic, cu unicul scop de a elibera Palestina cu armele și de a reconstrui un mare și unificat stat islamic.
În 1984, PIJ organiza deja primele operațiuni militare, urmată la câțiva ani distanță de Hamas. Share opinează că unul dintre motivele pentru care Hamas s-a radicalizat a fost chiar concurența pe care i-o făcea Jihadul Islamic. Cert e că din 1989, între cele două nu mai erau diferențe semnificative din perspectiva amenințării teroriste pe care o puneau:
“Nu e exclus ca Hamas să fi început să utilizeze violența parțial pentru că a fost concurată de JIP, la mijlocul anilor 1980”.
Jihadul Islamic și-a recrutat militanții prin intermediul moscheilor și Universității Islamice din Gaza – a avut mereu mai mult succes în Gaza decât în Cisiordania- , dar ce i se pare lui Skare semnificativ este recrutarea foștilor militanți seculari, aflați în închisorile israeliene.
Spre deosebire de Hamas, Jihadul Islamic nu a avut ambiții politice, dar a îmbrățișat de la început mesajul extrem al Iranului. De altfel, sâmbătă, Iranul a transmis, previzibil, că Jihadul Islamic palestinian nu e singur, în lupta contra Israelului.
„Trebuie spus aici că Hamasul este un fel de satelit al Iranului, iar Jihadul Islamic, cealaltă organizație teroristă din Gaza, este controlat direct de Iran.
Emiratele Arabe, Bahrain, Arabia Saudită sau Egiptul sunt țări care văd Iranul ca pe un inamic și cred că interesul lor este să aibă relații cu Israelul, le este foarte teamă de influența iraniană.
Dacă Hamas sau Jihadul Islamic se definesc ca extensii ale Iranului, nu vor avea parte de prea multă simpatie din partea celor din țările menționate”, spunea Daniel Gordis, într-un interviu acordat spotmedia.ro.
Ultimul război cu Gaza, din 2021
În 2021, Israelul a fost cel care a ripostat și lucrurile au degenerat în violențe sângeroase, după o perioadă de calm. Victime au fost de ambele părți și organizațiile umanitare au atras atenția, la fel ca acum, asupra populației civile din Fâșia Gaza, prinsă la mijloc între ambițiile Hamas și riposta Israelului.
Atunci, însă, miza era politică de ambele părți.
În Israel, Netanyahu voia să-și prezerve puterea, iar în Palestina „organizația Hamas era furioasă pe Abu Manzen pentru că a anulat alegerile ce urmau să se desfășoare. Este vorba aici de o dispută inter-palestiniană”, spunea jurnalistul și scriitorul israelian Nadav Eyal, într-un interviu acordat tot spotmedia.ro:
„Hamas și Fatah se luptă pentru un rol mai important în societatea palestiniană. Pentru a atrage suportul de partea sa, pentru Hamas este foarte convenabil să atace Israelul, deoarece este un subiect care întrunește consensul pe străzile Palestinei. Abu Mazen a anunțat alegeri libere, apoi le-a anulat, iar Hamas a declarat că Israelul e de vină, deoarece îl susține pe Abu Mazen”.
O perspectivă împărtășită și de Daniel Gordis, care crede și el că Hamas a avut în 2021 mai degrabă un scop de politică internă.
„Cred că toată lumea a fost luată prin surprindere. Până și Hamasul a fost nepregătit, nu doar Israelul. Până acum era un joc de “cine clipește primul”. Atât Hamas, cât și Autoritatea Palestiniană erau foarte interesate ca lucrurile să fiarbă în interiorul Ierusalimului. Adică fix la 10 minute de mers de unde stau eu acum, iar problemele erau izolate într-un cartier de vreun kilometru pătrat.
De ce zic că Abbas avea tot interesul ca să alimenteze tensiunile aici?
Pentru că el a fost ales în 2014 pentru un mandat de patru ani și iată că au trecut mai bine de șase. A convocat alegerile în mai, anul acesta, toată lumea s-a mirat pentru că toți știau că Hamas va câștiga. Și atunci le-a anulat, ceea ce nu a mai fost o surpriză. Israelul a răsuflat ușurat, pentru că nu voia ca Hamasul să preia și controlul Cisiordaniei.
Și atunci Abbas a vrut să abată atenția de la decizia lui de anulare a alegerilor către altceva. Avea nevoie ca în ziare să scrie: ”poliția israeliană ia cu asalt Muntele Templului” și să nu mai vorbească despre cum a anulat el alegerile.
Hamas, pe de altă parte, se simțea din ce în ce mai marginalizată, și atunci și ei au turnat gaz pe foc în Ierusalim. Acum două săptămâni au trimis un ultimatum, ceva de genul, dacă până la 6 p.m. nu vă retrageți din zona moscheii de pe Munte, tragem cu rachete.
Noi toți am râs pe moment, ia-uite că ăștia amenință că trimit rachete peste Ierusalim, dar când ei chiar le-au lansat, îmi amintesc că mergeam pe bicicletă printr-un cartier arab, așa de convins eram că nu or s-o facă.
Dar după ce au tras, Israelul trebuia să răspundă, și a făcut-o cu mai multă forță decât de obicei. De regulă era așa: ei trăgeau câteva rachete, noi le răspundeam cu un bombardament. Numai că acum Israelul a vrut să spună că nu mai permite tiruri asupra zonelor locuite de israelieni. Imaginați-vă că unii trag din Mexic sau Canada direct asupra Washingtonului, ce ar face SUA? Niște bombardamente de răspuns sau îi vor căuta pe ăia cu toate forțele, să-i distrugă definitiv?
Așa că noi am răspuns cu multă forță, iar Hamas a aruncat cât de multe rachete a putut pentru a copleși sistemul antirachetă israelian, Iron Dome, și uite așa lucrurile au scăpat de sub control.
Nu știu dacă a existat vreun raport prin Mossad că uite, asta se poate întâmpla, știu doar ce știe toată lumea în Israel, și anume că surpriza a fost totală. Până și comentatorii politici și militari din Israel, unde avem un segment jurnalistic foarte puternic pe partea asta, chiar dacă nu toți au aceleași opinii, toți au fost surprinși de întorsătura lucrurilor”.
Ce înseamnă „până și intelectualii de stânga” spun că lupta contra Jihadului Islamic din Gaza este legitimă
De fiecare dată când nu avem un război, pentru Israel sunt zile de miere. Pentru un israelian, fiecare vară care trece fără război înseamnă zile de miere. Când se apropie vara, în mai, în iunie, pentru că am avut multe războaie în timpul verii, ai acest sentiment de teamă, să nu fie un război. Fiecare altă vară fără război, fără ca oamenii să fi fost ucişi, de ambele părţi, fără ca familiile să se rupă şi fără ca unii copii să aibă traume, acestea sunt zilele de miere pentru mine.
Eshkol Nevo (interviu cu Magda Grădinaru)
Majoritatea intelectualilor din Israel, de la Meir Shalev până la scriitorii din generația tânără, cum este Yaniv Iczkovits, vorbesc despre necesitatea unor cu totul alte premise de negociere cu Palestina, în care tragedia palestiniană să fie acceptată și pusă pe masă, atunci când se discută singura soluție posibilă, și totuși din ce în ce mai improbabilă: așa-numita soluție a celor două state.
Niciunul însă nu ar legitima lupta purtată prin intermediul terorismului, asta este o exagerare a lui Gordis, cert e că chestiunea israelo-palestiniană este pe agenda intelectuală a Israelului tot mai pregnant.
"Eu am fost membru al unei unități de elită, am făcut patru ani de armată, dar atunci când am fost trimis în Teritorii am început să-mi pun întrebări. Ce facem noi aici, de fapt, ce căutăm în Ramallah sau în Jenin sau în Nablus? Oamenii îmi spuneau: păi trebuie să aperi țara, iar aceștia sunt inamicii. Iar eu gândeam: bine, dar noi avem inamici și mai mari în Siria sau Iran, or, asta nu înseamnă că mergem prin Damasc sau Teheran după ei.
De ce nu putem să ne apărăm țara, la fel ca alții, păzindu-ne frontierele? Atunci am înțeles că noi nu avem frontiere. Lumea nu știe asta, dar așa stau lucrurile, Israelul nu are frontiere clare.
Și atunci mi se spunea: lasă asta, acolo sunt și sate evreiești, trebuie să le apărăm și pe acelea. Numai că nu erau realmente sate evreiești, ci colonii, nu erau recunoscute de legile internaționale și nici măcar de legile noastre. Sunt multe așezări pe care nici Israelul nu le recunoaște ca făcând parte din stat.
Pentru un rezervist ca mine, în fiecare an este obligatoriu să faci vreo 40 de zile de serviciu militar. Orice ai avea de făcut, lași totul și te duci în armată. Cu cât înaintam în vârstă, era din ce în ce mai greu, iar pe la 26 de ani am scris, alături de un prieten, o scrisoare prin care anunțam că nu mai vrem să facem serviciul militar în teritoriile ocupate. Nu ne opuneam să ne facem datoria în țară, în Nord, Sud, sau oriunde în cadrul granițelor recunoscute, dar nu mai voiam să fim un instrument de oprimare a populației palestiniene.
A fost un tikkun pentru mine, adică mi-am dat seama că voiam să-mi apăr țara, Israelul, deoarece îl consideram cel mai important bastion al lumii evreiești din timpurile noastre, însă nu mai eram dispus ca Israelul să fie opresor. Era o barieră etică și morală pe care nu am mai dorit să o încalc.
A fost o acțiune foarte puternică, dovadă că aproape o mie de alți soldați ni s-au alăturat", spunea chiar zilele trecute scriitorul Yaniv Iczkovits, în interviul acordat spotmedia.ro.
Am vorbit în decursul timpului cu Amos Oz, Meir Shalez, Eshkol Nevo și Fania Oz.
Amos Oz: „Sunt de părere că este nevoie uneori de a folosi forţa pentru a te împotrivi fanatismului. Eu nu sunt un pacifist, nu sunt genul care să “întoarcă şi celălalt obraz” duşmanilor. Nu sunt adeptul lui “make love not war”. În vocabularul meu, răul suprem nu este războiul sau violenţa, ci agresiunea. Şi de multe ori agresiunii trebuie să i se răspundă prin forţă.
Cred însă în forţa compromisului. Cred ca viaţa însăşi se bazează pe compromisuri. Ştiu ca mulţi dintre tinerii idealişti, de orice fel ar fi, de stânga sau de dreapta, au tendinţa să considere ”compromisul” drept un cuvânt respingător. Pentru ei este sinonim cu oportunismul, lipsa de verticalitate morală, lipsa de onestitate.
Dar nu este aşa în vocabularul meu, unde “compromisul” este sinonim cu “viaţa”. Oriunde există viaţă apar şi compromisuri. Iar opusul acestui cuvânt nu este “idealismul” şi nici “integritatea”. Opusul compromisului este fanatismul şi moartea. Şi credeţi-mă că ştiu câte ceva despre compromisuri, sunt căsătorit cu aceeaşi femeie de aproape 50 de ani.
M.G.: Sunteţi deci şi adeptul compromisului, al soluţiei celor “două state” pentru conflictul israelo-palestianian.
Amos Oz: Da.”
Meir Shalev : Există, de fapt, o singură soluție. Bine, sunt si altele, dar improbabile, cum ar fi să dispară într-o zi, prin vreo minune divină, toţi evreii din Orient sau toţi palestinienii. Dar nu se va întâmpla asta.
Singura soluţie pe care o văd, care din păcate devine din ce în ce mai mult teoretică, este ca Israel să dea înapoi teritoriile ocupate în 1967, iar palestinienii să accepte rezultatul războiului din 1948. Soluţia celor două state, dar fără întoarcerea refugiaţilor din 1948, pentru care pot fi plătite compensaţii economice. Mi-e teamă că ne îndepărtăm de această soluţie, deoarece ostilitatea dintre cele două popoare creşte din ce în ce mai mult.
Apoi, este o prea mare implicare a religiei în acest conflict, iar oamenii îşi pierd raţiunea când se implică religia.
Nu sunt deci prea optimist, nu vă pot promite că se va întâmpla în timpul vieţii noastre, pe de altă parte, noi avem o istorie lungă, cu perioade foarte dificile, am învăţat să avem răbdare, dar şi să acţionăm. Ce nu îmi place la guvernanţii de azi din ţara mea e că nu sunt dispuşi să facă nimic. Când e clar că trebuie să continuăm acţiunile în direcţia negocierilor de pace. Chiar dacă înţelegem că nu este un lucru uşor.
Eshkol Nevo: Este viabilă soluția celor două state, dar nu cu această conducere pe care o avem în Israel. Nu este interesată de această soluţie, guvernul actual din Israel nu este real interesat de această soluţie, ci mai degrabă e interesat să menţină lucrurile aşa cum sunt, ceea ce este, fireşte, o idee proastă, pentru că nu funcţionează.
Dacă te uiţi la istorie, dacă te uiţi la locuri ca Irlanda, chiar la teribila istorie a războaielor balcanice, sunt multe situaţii în istorie care par fără soluţie, pentru că e prea multă suferinţă, prea multă animozitate, prea mult sânge care a curs, dar apare un lider care schimbă cursul istoriei.
Da, este vorba despre conducerea politică, dar este facil să dai vina doar pe politicieni. Cred că există şi o altă responsabilitate, dacă eşti cetăţean şi crezi în posibilitatea păcii şi a co-existenţei non-violente a arabilor şi evreilor, atunci trebuie să o promovezi în tot ceea ce faci.
În opinia mea, este inevitabilă această soluţie. Până la urmă, ambii, evreii şi palestinienii, trebuie să se împace cu ideea că trebuie să trăiască împreună, în două ţări, desigur, dar să trăiască împreună şi să respecte reciproc dreptul fiecăruia de a avea o ţară, o identitate.
A trăi împreună înseamnă să respecţi şi să admiţi că şi cealaltă ţară are o poveste, pe care trebuie să o asculţi. Asta ia mult timp. Dacă vorbim despre viitorul ţării mele, cred că asta e ce avem de făcut, nu să unim poveştile, nu să simţim la fel, ci să înţelegem că avem feluri diferite de a simţi şi să respectăm asta.
Fania Oz-Salzberger: Încă putem să avansăm soluţia celor două state, un Israel mic şi democrat, alături de o Palestină mică, independentă. Sper ca palestinienii să îşi scrie propria carte, ”Palestinienii şi cuvintele”, dar sper ca atât evreii, cât şi palestinienii să înlăture dezacordurile şi să vorbească, să dialogheze. Cred că israelienii şi palestinienii îşi citesc reciproc poveştile.