Imediat după tentativa de asasinat și grație unor instincte iconic-mediatizabile, Donald Trump părea de neîntors din drumul spre Casa Albă. La fel de cert a părut și viitorul politic al lui Benjamin Netanyahu, în șocul produs de atentatele teroriste de la 7 octombrie, chiar în mijlocul celor mai mari proteste de contestare a liderului israelian.
În final, pe fondul unei percepții generalizate că Ucraina devine o cauză nu doar pierdută, ci prin care Occidentul pierde, alimentată de campaniile succesive ale Kremlinului și preluate indolent de diverși politicieni radicali din UE, Vladimir Putin nu reușește nici prin creșterea terorii în interior să-și asigure măcar o ieșire rezonabilă.
În pofida unei aglomerări a unor reușite inconsistente ale platformelor de dreapta radicală în alegerile europene, scenariul cel mai sumbru pentru Uniunea Europeană a fost corectat.
5 momente în care băieții malefici nu reușesc să controleze narațiunea
Întreaga narațiune care vedea UE pe buza prăpastiei extremiste a fost hiperbolizată pe canalele rusești. Relația cauzală era simplă: din cauza sprijinului pe care UE îl dă Ucrainei, europenii au sărăcit și s-au îndreptat spre extrema dreaptă.
Premisa falsă din capul locului era aceea că extrema dreaptă sau, dacă e să fim scrupuloși, dreapta radicală europeană ar fi o ideologie comună, unitară.
Chiar înainte de alegeri, odată cu fricțiunile dintre Marine Le Pen și AfD-ul german, a devenit evident că politicienii de la dreapta radicală și populiștii au în comun tehnicile, nicidecum obiectivele și tezele.
În primul rând, pentru că, revendicându-se la naționalism, vehiculează ideea unui dușman extern de care națiunea trebuie apărată și care nu e același în cazul lui Le Pen, Viktor Orban și FPO-ul austriac.
Ajunși în Parlamentul European, extremiștii, suveraniștii, radicalii și chiar cei fățiș putiniști nu au reușit să coaguleze nici măcar un pol de contestare a mainstream-ului și nici să întârzie măcar continuitatea autorității centrului liberal: Roberta Metsola și Ursula von der Leyen au fost larg confirmate pentru al doilea mandat.
Tentative au fost și, spre dezonoarea României, una a privit direct țara noastră, prin alimentarea informației că von der Leyen se va retrage și PPE va merge cu un alt candidat, Klaus Iohannis.
Nicio infirmare nu a venit de la Cotroceni, oficial sau neoficial, dar informația a fost atât de mediocră, încât la Bruxelles e improbabil să fi stârnit măcar un comentariu.
Al doilea moment în care teoria dezastrului UE, atent fabricată, a fost infirmată a fost acela al pariului lui Emmanuel Macron, care a aruncat francezilor mănușa și i-a chemat la urne, pentru a decide dacă Franța va fi condusă de extrema dreaptă sau nu. Or, așa cum spune și literatura de specialitate, populiștii și extremiști nu au instrumente să gestioneze o criză reală și partidul lui Le Pen a căzut, numai în câteva săptămâni, pe locul al treilea.
Cel de-al treilea moment a fost cel american, retragerea lui Joe Biden din cursa prezidențială și desemnarea Kamalei Harris drept candidat care să intre în arenă cu un Donald Trump în acel moment în avantaj. Imaginea cu Trump însângerat și ridicând pumnul victorios, după ce glonțul îi trecuse pe lângă ureche, l-ar fi putut trimite direct la Casa Albă.
Dar și aici asistăm la propria dare în vileag: avantajele lui Trump au fost rapid acoperite de excesele negative, de declarații radicale și violente politic la adresa lui Harris.
Benjamin Netanyahu, care-și joacă mai degrabă propria supraviețuire decât pe cea a ostaticilor rămași încă în captivitatea Hamas și a altor grupări teroriste, așa cum este acuzat chiar de bună parte a societății israeliene, nu a reușit să întoarcă valul de contestare care îl viza înainte de 7 octombrie.
Responsabilitatea pe care regimul pe care l-a construit o are atât pentru alimentarea Hamas până la momentele dramatice de la 7 octombrie, cât și pentru clivajele acute din interiorul societății israeliene nu a fost ignorată de intelectuali, jurnaliști și analiști israelieni.
Este cel de-al patrulea moment care expune strategiile toxice prin care un lider populist menține puterea și care, în cele din urmă, nu pot fi negate, chiar dacă finalul politic este întârziat.
Al cincilea moment care expune vulnerabilitățile autocraților și liderilor resentimentari este în derulare și îl arată pe Vladimir Putin, dictator în interior, dar incapabil să controleze măcar narațiunea unei Rusii victorioase. Ucrainenii sunt în contraofensivă și au reușit să răstoarne percepția pe care Rusia a indus-o că Kievul este o cauză pierdută.
Înseamnă că lumea e vindecată?
Scăderea și căderea autocraților nu duc însă automat la o restabilire a ordinii liberale, moderate, decât acolo unde există voință politică și asta se poate vedea astăzi în Polonia, unde Donald Tusk a reușit doar prin voință politică și consecvență să demoleze întregul eșafodaj construit pentru a menține PiS la putere.
Israelul, de pildă, a ratat restabilirea unui stat democratic în anul de pauză de la regimul Netanyahu, iar întoarcerea acestuia la putere a fost mult mai decisivă, sprijinită pe forțe radicale.