Mitizarea legionarilor și a naționalismului interbelic a început încă din anii comunismului, așa cum o spune și butada din epocă „Căpitane, nu fi trist/Garda merge înainte/Prin Partidul Comunist”.
Ea a luat însă amploare imediat după prăbușirea dictaturii comuniste, când a existat o nevoie socială inevitabilă de a ne disocia de răul care infestase țesătura morală și intelectuală și de a găsi o filiație în epoca de dinaintea ororii totalitare. Pe seama acestei nevoi de validare morală au fost repuși în circuit gânditori interbelici ca Nae Ionescu, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, alături de Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran.
I-am așezat în două grupuri separate, pentru că, dacă aceia din urmă au avut derapajul legionar – pe nedrept definit ca fiind al generației sau tributar doar unui zeitgeist, pentru că au fost și intelectuali care nu s-au rinocerizat, unul fiind chiar autorul acestei formidabile descrieri a fenomenului de contagiune extremistă, Eugen Ionesco -, dar și o operă pe lângă, care nu justifică malignul, dar îi poate recupera intelectual, primii trei nu au așezat nimic consistent în termeni de operă.
Sigur, au scris cărți sau li s-au adunat vorbele în cărți, cum s-a întâmplat în cazul lui Nae Ionescu, dar acestea nu pot fi obiect de studiu în afara experienței interbelice. De altminteri, așa cum remarcă și Lucian Boia în volumul pe care l-a consacrat elitei intelectuale românești dintre 1930 și 1950, experimentul este conceptul definitoriu pentru tinerii strânși în grupul pentru care antisemitismul a fost o opțiune intelectuală.
Ei voiau cu orice preț ca țara să facă un mare salt, fie depășind satul românesc, adică agrarul, și aici se situează Cioran, fie idealizând satul românesc și mai ales elementul românesc, așa cum a pretins Mircea Vulcănescu, căruia trebuie să-i atribuim paternitatea reală a expresiei celor „două Românii”, preluată peste timp de Adrian Năstase.
În jurul lui Mircea Vulcănescu se concentrează astăzi o dezbatere reziduală, pe care o purtăm polarizant din 1990 încoace, despre ce trebuie să stea mai întâi: patriotismul și martiriul comunist sau derapajul de extremă dreaptă, cu tot ce înseamnă el, antisemitism, legionarism, naționalism gregar și xenofobie. Eroarea stă tocmai în propunerea acestui taler fals.
În primul rând, nu există nimic, în afara penitenței reale, adică a recunoașterii și asumării, care să poată trece antisemitismul, extremismul, legionarismul, xenofobia la „și altele”. Cu atât mai mult cu cât ele se pot cuantifica în crime reale, că asta a fost consecința legionarismului românesc: Mișcarea Legionară, de la un capăt la altul, chiar când unul dintre capete a dat mai apoi morți în pușcăriile altui flagel, comunismul, a fost o mișcare criminală, nu una culturală. În acest sens, Mircea Eliade a făcut parte dintr-o organizație criminală, la fel cum Mircea Vulcănescu, agreând ideile xenofobe, și nu doar prin tăcerea complice, a legitimat crima, nu ideea.
În al doilea rând, legionarismul din temnițele comuniste nu poate confisca anticomunismul și în niciun caz nu se poate prezenta ca fiind de partea binelui, doar pentru că ar putea fi împotriva unui rău de conjunctură istorică, i.e dictatura comunistă. Nu există gradație a răului în ceea ce privește cele două mari abdicări de la umanitate: fascismul și comunismul. Nu devii legionar bun, doar pentru că nu ești comunist.
În al treilea rând, această perspectivă maniheistă contribuie la percepția utilă politic celor care au fost de partea răului că, în fond, cu toții ne situăm pe o treaptă sau alta a răului. Cu toții ne-am mlăștinit înseamnă că nici ei, criminalii, torționarii, delatorii nu sunt diferiți de noi.
În prima parte a anilor 1990, dezbaterea s-a concentrat în jurul lui Mircea Eliade, care a fost membru activ al Mișcării Legionare, înscris într-un cuib legionar. A infestat extremismul opera lui Eliade? Mai poate fi citit? Răspunsul a fost, în cazul lui Eliade, simplu, pentru că, dacă în ficțiune se găsesc idei legionare, opera lui științifică a avut un parcurs independent, academic. Altfel spus, Mircea Eliade trebuie să rămână în istoria religiilor, ar fi o aberație să-i elimini contribuția științifică, validată prin ea însăși.
Iar Eliade a fost membru activ al Mișcării Legionare: „La o anumită axă, Ceahlăul, și la un anumit cuib, iar omul care l-a recrutat a fost Dumitrescu Gyr, poetul Radu Gyr. (...) Publicistica sa politică și ideile sale politice, pe care le aflăm chiar și din anumite romane ale sale din epocă, din Jurnalul lui Sebastian, nu au lăsat ca asta să distorsioneze discursul ca istoric al religiilor", spune istoricul religiilor Andrei Oișteanu.
În cazul lui Cioran, iarăși, răspunsul a fost simplu, pentru că el a făcut gestul pe care Eliade l-a ratat, pentru că, spre disperarea discipolului lui, I. P. Culianu, Mircea Eliade nu s-a putut dezice niciodată de atașamentul legionar. Cioran și-a admis derapajul.
Cum rămâne cu Mircea Vulcănescu, cu Petre Țuțea, cu Nae Ionescu? Ultimii doi au avut parte de o recuperare idealistă, în sensul entuziasmului interbelic, imediat după Revoluție. Exista o înflăcărare a tinerei generații de a-i cita și mai ales de a defini o altfel de Românie, neinfestată de comunism. Și, așa cum scrie Lucian Boia, privită dinspre dictatura comunistă, România interbelică părea democratică. Mai mult, după grotescul oportunismului intelectual al multora în comunism, naționalismul interbelic ne hrănea iluzia că putem recupera o Românie demnă, neinfestată, în care se vorbea românește autentic. Pe măsură ce istoria și-a ridicat vălurile și crimele legionare nu mai puteau cântări mai puțin decât cele comuniste, Țuțea, Nae Ionescu și chiar Mircea Vulcănescu nu au putut fi recuperați științific, așa cum s-a întâmplat cu Mircea Eliade.
Cazul lui Mircea Vulcănescu e însă și mai special, pentru că el a avut parte de o mitizare aparte, moartea ca martir. Și nu doar pentru că a stat în închisoarea comunistă, unde a ajuns pentru că era parte din mecanismul antisemit al guvernului Antonescu, ci pentru povestea morții lui, cred că printre primele care au circulat în anii 1990, după ce a ținut pe trupul lui trupul unuia mai tânăr, pentru a-l salva de frigul carcerei. Însăși desemnarea ca martir păcătuiește prin imagologia legionară.
Chiar și așa, dacă a murit în închisoarea comunistă, arestat fiind pentru crime contra umanității care stau în picioare și astăzi, dacă a murit ca un creștin, salvând pe un altul și astfel afirmându-și umanitatea, fac toate astea dreptate abominabilelor crime ale guvernului Antonescu? Că nu a ucis un evreu cu mâinile lui goale înseamnă că e liber de responsabilitatea crimei? Pentru că asta a fost apărarea lui Eichman, în procesul de la Ierusalim: „eu, cu mâinile mele, nu am ucis niciun evreu, deci sunt nevinovat”.
Tot Lucian Boia arată, prin recurs la ce a scris Vulcănescu, că acesta nu era străin de xenofobia specifică unei părți consistente a generației interbelice. Iar Vulcănescu nu a făcut parte din regimul Antonescu o săptămână, câteva luni, un an, până când va fi înțeles despre ce e vorba, ci câțiva ani, ceea ce nu-i lasă la îndemână scuza funcționarului care își face doar treaba.
A privi lucrurile astfel înseamnă a nu permite memoriei sociale să așeze lucrurile corect, adică integru și integral: Mircea Vulcănescu a scris câteva lucrări bune de sociologie/filosofie, a fost un economist bun și, în același timp, a făcut parte dintr-un regim criminal, a știut despre crime și, pentru a fi tras la răspundere, nu trebuie să fi ucis el, cu mâinile goale, vreun evreu. Dar sistemul din care făcea parte a ucis, cu mâinile tuturor, milione de evrei.
Comunismul a fost cel care a rescris dintr-un unghi convenabil istoria interbelică. L-a reabilitat pe Goga, din acest punct de vedere, iar istoricul Oliver Jens Schmitt, autorul celei mai solide biografii a lui Zelea Codreanu, dă un alt exemplu - Gheorghe Brătianu:
„Marele istoric, mare medievist, care a murit în lagărul comunist, dar care era om de legătură între elitele româneşti şi Adolf Hitler şi care era, cum se pare, şi un agent german. Se vorbeşte despre Coloana a cincea, dar cine era liderul fruntaş al acesteia? Erau oameni ca Gheorghe Brătianu, Octavian Goga, care erau elita politica, şi nu extremiştii legionari. Pentru diplomaţiile germană şi italiană, Codreanu era un tip necontrolabil, un fanatic care nu era integrabil într-un sistem politic care a funcţionat după reguli raţionale. Acest Codreanu nu a condus niciodată negocieri cu germani, era o aşteptare, pentru că el credea că Germania şi Italia vor porni împreună cu el la războiul împotriva Satanei de la Moscova. El era convins că Italia şi Germania erau puteri creştine, altă greşeală strategică de bază: exista o retorică privind politica externă, dar fără un fundament real.
Codreanu avea de la început această impresie, justificată, că era susţinut şi că exprima şi voinţa neamului. Codreanu a fost nu numai un lider universitar, al studenţilor, dar şi singurul lider al studenţilor din istoria modernă europeană care a reuşit să iasă din universitate, din campus şi să intre în societate, să mobilizeze toate grupurile sociale. Un Vaida-Voevod a declarat public că este naşul Mişcării Legionare şi nu este clar dacă este adevărat sau nu, că programul Gărzii de Fier a fost redactat de către ei.
Pe lângă acest sprijin al elitelor, mai apar şi carliştii dezamăgiţi. După întoarcerea regelui Carol al II-lea, mulţi dintre cei care au susţinut această întoarcere au fost adânc dezamăgiţi de comportamentul regelui şi de faptul că nu şi-a ţinut promisiunile. Unii erau oameni cu influenţă. Un Nae Ionescu, un Virgil Ionescu, dezorientaţi, care aveau tendinţe fasciste sau filo-naziste, care aveau nevoie de o bază de masă.
Ei credeau că aceşti tineri provinciali, cu un lider cu origini de la Huşi, puteau fi folosiţi ca o unealtă în această viaţă politică bucureşteană, dominată de zvonuri. Aici s-au întâlnit: intelectualii, membri şi ai elitei economice, anti-carliştii, cu tendinţe de dreapta, dar nu anti-dinastică, şi care aveau nevoie de o bază de masă şi, pe de altă parte, o mişcare care a pornit din rural”.
Așadar, problema nu este să-l citești azi pe Mircea Vulcănescu, în ce a scris, dar devine o problemă de memorie socială și de patologie socială să-l urci pe un piedestal moral. Răul absolut nu se șterge cu un bine făcut.
„Se lucra la un muzeu Paulescu în București, asta înseamnă că îl transformi într-un standard moral pentru tinerele generații.
Dacă îl transformi pe Mircea Vulcănescu, care a fost un filosof, un sociolog important, într-un standard moral, când el a fost demnitar al Guvernului Antonescu și a răspuns de jefuirea organizată, statală, a evreilor și a rromilor, atunci nu este corect.
Această eroizare nu începe în anii 1990. Ea a fost pregătită lent, ca toată agitația pe care o vedem în față și care a fost pregătită în perioada comunistă.
Național-comunismul a avut acest segment naționalist foarte puternic. Cine crede că vorbind despre Țuțea face anticomunism, nu e așa, merge în continuitatea strategiei de gândire comunistă. Să nu uităm, în comunism a înflorit protocronismul, o ideologie clară de tip extremist.
Ca să nu mai vorbim de tendința asta de a merge da la origini pre-creștine la cultivarea lui Burebista, Decebal.
Și astăzi în aeroportul Otopeni nu ai un bust al unui cărturar român, să zicem al lui Titu Maiorescu, dar ai bustul lui Decebal”, spune profesorul Liviu Rotman, director al Centrului de Studii Israeliene din cadrul SNSPA.
Propunerea de demolare a bustului lui Mircea Vulcănescu, din București, a fost respinsă în ședința de Consiliu a Sectorului 2, iar România rămâne în aceeași percepție atât de păguboasă că răul poate fi făcut și din convingeri bune, așa e omenește. De fapt, chestiunea legitimării și a complicității la crimele antisemite nu poate fi supusă unei evaluări tributare omenescului, fără a banaliza răul, adică fără a valida tocmai condiția de posibilitate a tuturor relelor.