China a confirmat că discută organizarea unei întâlniri între Xi Jinping, Donald Trump și Vladimir Putin, care ar putea avea loc în această lună, la Shenzhen. Perspectiva unui summit al celor trei lideri readuce comparația cu Ialta și ideea unei lumi împărțite în sfere de influență. Dar lumea de astăzi este mult mai greu de împărțit prin înțelegeri între marile puteri, scrie The Conversation.
Purtătoarea de cuvânt a Ministerului chinez de Externe, Mao Ning, a confirmat miercuri existența contactelor diplomatice, fără să anunțe un acord final asupra întâlnirii.
„China se află în contact cu părțile relevante în legătură cu o întâlnire între cei trei șefi de stat”, a declarat Ning, citată de The Independent.
Întâlnirea ar putea fi organizată în marja summitului Cooperării Economice Asia-Pacific, programat la Shenzhen pe 18–19 noiembrie. APEC reunește 21 de economii, între care Statele Unite, China și Rusia.
O întâlnire în trei nu înseamnă însă și o agendă comună. Experții citați de The Independent consideră că interesele divergente ar putea limita rezultatul la o fotografie cu valoare diplomatică, atent pregătită de Beijing.
„Cred că va avea loc. Întrebarea este care vor fi formatul și conținutul”, spune Sun Yun, directoarea programului pentru China al Centrului Stimson. „China vrea imaginea, dar nu și costurile.”
Trump a spus anterior că ar fi interesat de o întâlnire cu Xi și Putin pentru a discuta despre controlul armamentelor nucleare. Putin ar urmări însă o discuție despre războiul din Ucraina fără participarea Kievului, scrie The Independent.
„Putin are cel mai mult de câștigat dintr-o întâlnire trilaterală a liderilor, iar rușii sunt în mod clar cei care insistă pentru o asemenea reuniune, care ar reprezenta o lovitură diplomatică”, afirmă Danny Russel, fost înalt oficial al Departamentului de Stat în administrația Barack Obama.
În opinia lui Sun Yun, Rusia ar încerca să apropie China și Statele Unite de pozițiile Moscovei privind Ucraina. Beijingul ar trebui să gestioneze aceste încercări și să evite impresia că reuniunea reprezintă o împărțire a lumii între trei mari puteri.
Craig Singleton, directorul programului pentru China al Foundation for Defence of Democracies, consideră că principalul câștig al lui Putin ar putea fi chiar apariția alături de liderii american și chinez.
„Dar aceste ocazii pentru fotografii aduc beneficii diplomatice tot mai mici. Spectacolul poate fi istoric fără să producă ceva cu adevărat important”, spune el.
De ce Trump, Xi și Putin nu pot împărți lumea ca la Ialta
Posibilitatea unei reuniuni la care să participe cei trei lideri a alimentat comparațiile cu întâlnirea de la Ialta, din februarie 1945, când liderii Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice au negociat organizarea lumii de după război.
Conferința de la Ialta a avut loc între 4 și 11 februarie 1945, în Crimeea, înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Președintele american Franklin D. Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill și liderul sovietic Iosif Stalin au negociat organizarea Europei după război: ocuparea Germaniei învinse, frontierele și viitoarea guvernare a Poloniei, dar și înființarea ONU. Stalin a promis alegeri libere în țările eliberate de sub dominația nazistă, însă această promisiune nu a fost respectată în Europa de Est, unde Moscova a impus regimuri comuniste. Ialta a rămas astfel simbolul înțelegerilor prin care marile puteri decid soarta statelor mai mici și al împărțirii Europei în sfere de influență.
Într-o analiză publicată de The Conversation, Nicholas Westcott, profesor de diplomație la SOAS, Universitatea din Londra, explică de ce Trump, Xi și Putin nu pot reproduce pur și simplu acel model. Principalele argumente: rezistența statelor la dominația externă, dependența de comerț și schimbările tehnologice care limitează avantajul militar al marilor puteri.
Potrivit autorului, celor trei lideri, fiecare în fruntea unei țări care se consideră o mare putere, le surâde ideea unei ordini mondiale construite în jurul lor. Trump pare să se vadă ca parte a unui triumvirat modern, alături de Putin și Xi, care ar putea decide soarta altor națiuni.
Westcott observă că președintele american le arată acestor doi lideri un respect pe care nu îl manifestă față de numeroși alți președinți și premieri.
Strategia americană de securitate națională din 2025 afirmă explicit dominația Statelor Unite în emisfera vestică și lasă să se înțeleagă că Rusia și China ar putea avea propriile sfere de influență. Schimbarea conducerii Venezuelei impusă de SUA și sprijinul pentru regimuri populiste apropiate de Washington din America Latină sunt indicii că administrația americană urmărește această direcție.
La rândul său, Putin încearcă să readucă Ucraina sub controlul Rusiei prin forța armelor și să înconjoare țara cu regimuri favorabile Moscovei, folosind corupția, amenințările și subversiunea, scrie Westcott.
Xi urmărește aducerea Taiwanului sub controlul Beijingului și extinderea influenței chineze în Myanmar, în Asia de Sud-Est și în Marea Chinei de Sud.
Uniunea Europeană reprezintă un obstacol pentru această viziune. UE arată că statele pot obține stabilitate și prosperitate acceptând să exercite în comun o parte din suveranitate și să respecte reguli comune, cu drepturile omului și statul de drept în centrul sistemului.
Însă, scrie The Conversation, Statele Unite și Rusia par hotărâte să slăbească Europa prin alimentarea nemulțumirilor față de ordinea existentă și prin sprijinirea partidelor populiste antieuropene, în speranța că acestea îi vor submina unitatea.
Imperialismul nu înseamnă însă doar controlul fizic asupra unui teritoriu. În esență, este vorba despre cine ia deciziile importante privind resursele, comerțul, securitatea și guvernarea.
Din acest motiv, ordinea internațională numită „liberală”, construită după al Doilea Război Mondial, a părut mult mai puțin liberală multor țări care tocmai își câștigaseră independența. Pentru acestea, impunerea unor reguli economice și de guvernare a însemnat continuarea controlului neocolonial. Imperialismul nu dispăruse, ci își schimbase forma, explică Westcott.
Totuși, lumea s-a transformat profund față de perioada de apogeu a imperiilor din secolul al XIX-lea. Timp de milenii, imperiul fusese o formă obișnuită de organizare, capabilă să aducă populații cu religii, culturi și limbi diferite sub o singură autoritate.
Ascensiunea naționalismului a subminat acest model. Dar competiția dintre statele naționale s-a dovedit, la rândul ei, instabilă. Echilibrul precar dintre puteri a ținut pentru o vreme marile conflicte sub control, înainte de cele două războaie mondiale din 1914–1945. La sfârșitul celui de-al doilea, omenirea dobândise capacitatea de a se distruge, iar liderii au căutat alte mecanisme de soluționare a disputelor.
ONU a crescut de la 51 de membri fondatori, în 1945, la 193 de state membre. Multe dintre aceste țări au luptat pentru o independență pe care sunt hotărâte să o păstreze.
Ordinea multilaterală de după război a contribuit la destrămarea imperiilor și a încercat să facă lumea mai sigură pentru statele mici, astfel încât populațiile și teritoriile să nu mai poată fi tranzacționate ca proprietățile într-un joc de Monopoly, scrie autorul.
Populațiile însele refuză să fie obiectul unor asemenea tranzacții, așa cum au demonstrat recent locuitorii Groenlandei. Iranienii și ucrainenii au arătat, la rândul lor, că sunt dispuși să lupte pentru a-și decide singuri guvernarea. În Venezuela, rămâne de văzut cât va rezista Delcy Rodríguez în poziția de președinte interimar instalat cu sprijinul SUA.
Comerțul și tehnologia au schimbat, de asemenea, raporturile dintre state. Globalizarea poate să nu mai fie la modă, dar rămâne o realitate. Volumul comerțului mondial a crescut cu aproximativ 4.500% din 1950, potrivit datelor Organizației Mondiale a Comerțului invocate în analiză, și a susținut creșterea populației și a veniturilor.
Liderii, indiferent dacă sunt sau nu democratici, au nevoie ca această prosperitate să continue pentru a rămâne la putere.
Internetul a conectat oameni din întreaga lume, chiar dacă este dominat de câteva companii americane și controlat strict de unele regimuri autoritare. În același timp, tehnologii militare precum dronele au schimbat felul în care sunt purtate războaiele.
Conflictele din Iran și Ucraina, dar și cele din Irak, Afganistan, Siria și Gaza arată că, în pofida diferențelor de putere, cei „slabi” le pot provoca pierderi greu de suportat celor „puternici”, argumentează Westcott. Forța singură nu mai poate încheia disputele, ci poate produce războaie fără sfârșit, în care nimeni nu acceptă înfrângerea.
Aceste conflicte arată și că aliații contează la fel de mult ca efectivele militare, banii și echipamentele. Tratamentul disprețuitor aplicat de Trump aliaților tradiționali ai SUA a afectat grav puterea și influența americană, iar următorului președinte îi va fi greu să repare aceste relații.
Rămâne întrebarea dacă puterile mijlocii se vor uni pentru a apăra o ordine bazată pe reguli, așa cum speră premierul canadian Mark Carney.
Westcott consideră că acestea formează un grup prea eterogen pentru a acționa automat împreună. Unele, inclusiv din Orientul Mijlociu, ar putea prefera să obțină avantaje individuale din slăbirea ordinii existente, în loc să contribuie la un sistem care le-ar impune și lor limite.
În schimb, aproape toate cele 193 de state membre ONU sunt țări mici sau mijlocii. Interesul lor este ca lumea să continue să respecte reguli, drepturile altora și condițiile necesare unui comerț pașnic.
Statele mici au cel mai mult de pierdut dintr-o lume în care marile puteri decid în locul lor. Cine le poate mobiliza pentru a păstra și chiar extinde libertatea pe care au câștigat-o? Aceasta este problema asupra căreia ar trebui să se concentreze liderii democrațiilor rămase, conchide analiza The Conversation. (S.D.S)
