Discuția despre viitoarele candidaturi la președinția României în segmentul nonextremist a devenit un fel de brain storming din care țâșnesc tot felul de variante după simpatiile politice, culturale, intelectuale sau fanteziile fiecărui emitent.
Sunt invocate nume cu mare substanță intelectuală, ca al rectorului UBB, nume exotice, ca al lui Daniel Funeriu, sau scoase de la naftalină, ca al lui Crin Antonescu. Bântuie în general mirajul independentului, ne cam put președinții de partide.
- Daniel David, candidat la prezidențiale? Ce condiții pune și ce ar trebui să facă acum partidele pro-europene
- Daniel Funeriu: Da, vreau să candidez la Președinția României
- Ce spune Crin Antonescu despre o eventuală candidatură la Președinție
Una peste alta, rămân nu numai fără răspuns, dar nici măcar puse întrebările de la care ar trebui să înceapă acest demers de identificare a unui candidat adecvat pentru cea mai înaltă demnitate a statului cu o fișă a postului nu doar importantă, ci, în fapt, extrem de dependentă de potențialul titularului.
În funcție de răspunsul la aceste întrebări, soluțiile se vor cerne de la sine și, în final, este posibil să devină mai clare cele corecte.
Așadar:
1.Vrem doar să trecem pericolul de a vedea instalat la Cotroceni un extremist sonat/șarlatan cu orice soluție, chiar dacă o votăm cu mâna la nas, stomac sau frunte?
Sau înțelegem că mandatul pentru care îl alegem este de 5 ani în care lupta cu extremismul va fi continuă și nici măcar nu putem anticipa încă ce alte fronturi se vor deschide?
Deci facem o evaluare numai prin raportare la obiectivul de etapă, indubitabil important, dar nu unic, sau vrem un președinte pentru 5 ani?
2.Vrem un președinte implicat, arată toate sondajele. Dar în ce fel implicat?
Cu un cuvânt real de spus în evoluția României, și nu doar în sensul discursului, ci și al deciziei? Sau implicat în analize, în constatări și îngrijorări, care să ne țină discursuri frumoase, pe cât posibil periodice, să acorde interviuri, pe cât posibil dese, din care să aflăm analize profunde ale realităților românești, dar fără pârghii de putere dincolo de cele strict prevăzute de Constituție?
Ar trebui să ne fie foarte clar faptul că numai un președinte cu un control puternic asupra unuia dintre partidele parlamentare are un cuvânt de spus în deciziile cheie. Altfel, nici măcar șefii SRI și SIE nu îi va putea susține, dacă nu vor fi pe placul majorității parlamentare care trebuie să-i voteze.
Dacă vrem un președinte implicat în decizie, care să răspundă votului popular cu mai mult decât puterea simbolică de a ține periodic discursuri și reprezentarea în plan extern, el nu poate fi decât un om politic de la vârful unui partid politic.
Da, politica e decredibilizată, da, partidele politice sunt, pe drept, disprețuite, dar democrație fără ele nu există. Deci soluția nu e să renunțam la ele, soluția este să reînceapă, chiar de la viitoarele candidaturi, recredibilizarea lor.
Și ca să fie foarte clar ce poate sau nu un independent, avem experiența relativ recentă a guvernului tehnocrat în spatele căruia partidele s-au ascuns după Colectiv. Și un premier independent are prin atribuțiile legale și constituționale mai multă putere decât are legal și constituțional un președinte independent.
Oricât de tentante ar fi numele unor intelectuali de mare calibru, ei nu ar avea nici cea mai mică șansă de a satisface din funcția prezidențială așteptarea publică.
Văd că există o reticență la candidatura președinților sau, în general, a liderilor de top din partide. Votul înseamnă validare publică, adică o condiție sine qua non pentru a fi la vârful politicii. Dacă nu treci prin acest test de foc sau dacă îl pici, cum poți să fii legitim la vârf?
Unul dintre motivele pentru care am ajuns în situația oribilă din 24 noiembrie a fost că principalele partide au avut candidați fără palmares politic, fără testare politică individuală, un fel de produse de laborator care s-au ofilit în lupta directă și și-au dus partidele în gard.
Poate întrebarea cea mai dificilă este dacă ar trebui să existe un candidat comun care să înfrunte posibilul (deși ar trebui să avem mari rezerve că planul va reuși) candidat al extremiștilor.
Singurul argument, puternic ce-i drept în acest context, în favoarea acestei soluții ar fi protejarea guvernării de presiunea infernală a concurenței între partidele din coaliție. Dacă nu este o mascaradă, este aproape imposibil să menții în echilibru o alianță ai cărui componenți sunt în competiție. Este împotriva logicii politice.
În rest, soluția este credibilă doar în condițiile unui tandem președinte-premier propus de două partide care își asumă să candideze împreună și să guverneze în continuare împreună, cu punerea primei formule de guvernare sub semnul asumat la provizoratului până la prezidențiale.
Dar un candidat care să fie acceptabil pentru electoratele PSD, PNL, USR și UDMR dintr-un bun început, cu renunțarea la un candidat al partidelor, este o iluzie.
Ar putea întruni exigențele contradictorii numai un personaj complet fără identitate politică și ambiții politice pentru care nu ar ieși nici naiba la vot, pentru că nu ar fi deloc interesant. Să nu uităm că o lecție a scrutinului din 24 noiembrie a fost că partidele nu mai au control pe structurile teritoriale și regulile tradiționale ale alegerilor nu se mai aplică.
Sau dacă totuși ar fi votat sub presiunea unei panici, ar deveni președintele de paie despre care vorbeam mai sus.
Probabil că acesta este motivul pentru care, după ce s-a lămurit că nu are un prezidențiabil cu șanse reale, PSD susține acum, cu șantajul destructurării majorității, un asemenea candidat comun. Dacă tot nu pot da președintele, măcar: 1. să nu se vadă așa de tare; 2.să îl arunce în irelevanță și să scape de el.
Din timp în timp alegătorii se plâng că au fost păcăliți, că sunt dezamăgiți. Dar materia primă a păcălelii și a dezamăgirii este așteptarea nerealistă. Când pui în tigaie aluat de clătite, sigur nu va ieși cozonac, oricât ai spera.