În condițiile momentului, poate fi de înțeles, în prima fază, menținerea pe funcție a președintelui Iohannis. După anularea alegerilor prezidențiale de către CCR, cu numai câteva zile înainte ca și parlamentul să își înceteze activitate și să intre într-o nouă legislatură, sigur că ne aflăm într-o o situație fără precedent, în mijlocul unui seism politic și nevoia unui punct stabil era logică.
„România este o țară stabilă, o țară sigură și o țară solidă. Spun asta pentru economie, pentru investitori, pentru piețele financiare. Spun asta pentru Uniunea Europeană. România este și rămâne o țară sigură, solidă, proeuropeană”.
A fost o declarație a președintelui, la foarte scurt timp după minuta CCR, absolut necesară nu numai pentru audiența internă cât și pentru cea externă, pentru oamenii de afaceri care deja începeau să se gândească serios la planuri de exit.
Ar fi fost însă de preferat ca prelungirea mandatului președintelui să fie anunțată de CCR și, după cum înțelegem că scria într-un o formă inițială a deciziei Curții, pe un termen limitat.
Inițial decizia vorbea despre prelungirea mandatului în baza art 83 al 2 din Constituție, pentru că funcția nu poate rămâne vacantă, dar impunea ca alegerile prezidențiale să fie organizate în termen de 3 luni de la publicarea anulării în MOf, în oglindă cu termenul prevăzut de Constituție pentru organizarea de alegeri în cazul demiterii prin referendum a președintelui suspendat. Termenul a dispărut însă din dispozitiv.
Dar odată momentul inițial de stupoare, de panică, fiind trecut, după ce noul parlament va intra în pâine, adică la finalul săptămânii viitoare, după ce va fi aleasă conducerea celor două camere, Klaus Iohannis ar trebui să se retragă prin demisie pentru a nu agrava o moștenire care ne-a adus în acest coșmar politic.
Vina lui Klaus Iohannis
Klaus Iohannis este principalul vinovat pentru imensul eșec instituțional care a făcut posibilă situația din 24 noiembrie. SRI și SIE, sub nasul cărora a crescut buba explodată la alegeri, sunt instituții ale căror conduceri sunt propuse de președinte.
Klaus Iohannis l-a propus pe Gabriel Vlase, cel care în plină criză de securitate zbura cu avioane private la cursa de formula 1 tocmai la Baku. SRI nu are conducere civilă de un an și jumătate.
Klaus Iohannis a avut 10 ani ca principală atribuție zona de siguranță națională, iar ca președinte CSAT ar fi trebuit să urmărească îndeaproape activitatea serviciilor. Sub veghea domniei sale s-a produs degradarea instituțională care a făcut ca abia după turul I SRI să îi transmită, fără detalii, „că anumite lucruri sunt ciudate”. Adică ceea ce văzusem toți cu ochiul liber.
Klaus Iohannis a fost coautor al eșecului politic care a făcut din partidele tradiționale și candidații lor ținta urii poporului. Nu crearea coaliției PSD-PNL a fost cea mai mare problemă. Ci faptul că ea nu a livrat un act de guvernare de calitate, nu a livrat reforme, ci doar învârteli, sfidări, inflație, minciuni și enervare.
Klaus Iohannis a distrus PNL impunându-i președinți fără nicio legătură cu el, i-a distrus viața internă și evoluția firească, competiția internă sănătoasă. Sigur că liberalii au fost, din comoditate sau de frică, complicii propriei emasculări și au plătit prețul la alegeri, un preț care ar fi fost și mai mare fără intervenția salutară a lui Ilie Bolojan, unul dintre liberalii valoroși ținuți la distanță de ura lui Klaus Iohannis.
Klaus Iohannis a târât România în penibila aventură a candidaturii domniei sale pentru șefia NATO, absolut fără șansă și de un provincialism dureros.
Klaus Iohannis a devenit simbolul ciocoismul, al parvenitismului la cote faraonice cu sfidătoarele sale cheltuieli pentru lux extrem. Avioane private demne de oligarhi, vilă somptuoasă cu dotări grandioase, călătorii exotice, cheltuieli din bani publici ținute secrete, lipsa unui minim respect pentru electorat, toate l-au făcut pe Klaus Iohannis cel mai detestat dintre președinții României și cel mai toxic.
Scorul partidelor tradiționale care au stat lipite de el, în special scorul PNL, reflecta această aversiune practic unanimă și costul imens al contagiunii pe care o provoacă atingerea politică prezidențială.
În aceste condiții, prelungirea mandatului lui Klaus Iohannis dincolo de cele câteva zile de derută totală și de transfer între vechiul și noul parlament poate face ca viitoarele alegeri prezidențiale să aibă un rezultat și mai marcat de ură decât cele din 24 noiembrie, de această dată chiar fără distorsionarea campaniei pe Tik Tok și fără intervenții rusești.
Fiecare zi pe care dl Iohannis o va mai petrece la Palatul Cotroceni va fi un argument pentru un vot de răzbunare, cadou pentru extremiști, indiferent de care candidați vor fi ei reprezentați.
Pleacă!
Dacă domnia sa are un dram de decență, dacă scuzele pe care le a prezentat în mesajul de 1 Decembrie au avut măcar un strop de sinceritate, dl Iohannis ar avea un singur lucru de făcut. Să demisioneze.
După instalarea unui nou președinte al Senatului, care poate prelua constituțional interimatul funcției prezidențiale, dl Iohannis ar trebui să îi predea prerogativele și să se retragă pentru a permite un început de vindecare a vieții politice. Așa cum ar trebui să fie urgent înlocuiți șefii instituțiilor responsabilele pentru eșecul epic care a marcat alegerile prezidențiale.
Este singurul lucru pe care dl Iohannis îl mai poate face pentru țara de care nu i-a păsat și care i-a decontat vreme de 10 ani toate capriciile.
Dacă alegerile prezidențiale vor rămâne sub pecetea acestei prelungiri de mandat, dacă fiecare etapă a viitorului guvern, începând cu desemnarea premierului și depunerea jurământului, îl vor avea în centrul pozei, dacă fiecare decizie a partidelor va rămâne sub suspiciunea că este dictată de interesele sale personale, așa cum s a întâmplat până acum, indiferent cine va candida din partea nonextremistă, nu va putea scăpa de anatema lui Iohannis și o va deconta imens.
Sigurul lucru bun pe care Iohannis îl mai poate face pentru această țară este să dispară imediat ca să putem merge mai departe. Pentru ca România să rămână o țară sigură, solidă, proeuropeană.