Dacă un plagiat nu scade prea mult voturile, tonul vătafic e în măsură să redeclanșeze în memoria colectivă momentele traumatice în care regimurile politice au devenit abuzive și au luat pe carnet de partid țara.
Istoricul de hoție academică al unui politician nu-i mai preocupă pe români nu pentru că sunt compromiși moral, ci pentru că acest comportament corupt pare a fi fără rest în politica românească. Onorabilitatea și cinstea nu mai figurează astfel printre așteptările celor mulți de la politicieni.
La limită, nici minciuna, de vreme ce o minciună flagrantă și cu consecințe majore, de pildă chestiunea adâncirii pe ascuns a canalului Bîstroe de către Ucraina, poate fi rostită de la nivel înalt, fără nicio sancțiune, din contră. Dar e ceva ce devine intolerabil și, odată declanșat, poate redeschide o cutie traumatică din memoria socială: să fii luat de fraier.
Altfel spus, că politicienii pot fi corupți în felurite feluri - plagiatul este o formă de corupere intelectuală - și că pot minți intră într-un fel de acord tacit cu electoratul, care nu are altă opțiune decât să treacă cu vederea, cu condiția să nu-i fie afectată viața. E etapa ultimă a supraviețuirii cu un regim politic pe care oamenii îl percep în multe drept ostil și atunci ce rămâne e ca spațiul lor personal, al familiei și cotidianului imediat, să poată supraviețui onorabil.
Or, atunci când politicianul prins asupra faptului, în cazul lui Mircea Geoană, asupra plagiatului demonstrat de Emilia Șercan, în loc să admită vicierea și să renunțe la ce și-a însușit imoral, dacă nu ilegal, le spune oamenilor că albul e negru, că văd ei greșit, că electoratul e viciat, că o anchetă de presă nu e oportună, societatea, redusă de apatie, se consideră atacată și ofensată.
Ce a declanșat Mircea Geoană nu cu plagiatul, ci cu reacția la ancheta Emiliei Șercan, una clară, este pesedismul de tip Năstase, Ponta, Dragnea. Adică exact ceea ce Geoană spune că nu este, pentru că toată campania lui de până acum, de candidat neoficial, s-a pliat pe un singur mare mesaj: lepădarea de orice trecut PSD, nașterea direct din apele NATO, independența.
Imediat după reușita lui Nicu Ștefănuță în alegerile europene, Mircea Geoană s-a urcat pe ceea ce el crede că e valul independenților, pentru ca la puține zile după să-și dea în vileag formarea de tip autarhic, în care, dacă cineva demonstrează că a încălcat regulile, atunci ori regulile sunt proaste, ori s-au stabilit după greșeala lui, ori pur și simplu cel care l-a expus este viciat.
Nicio diferență față de reacția lui Ponta la plagiat și nicio tonalitate mai joasă decât cele ale lui Adrian Năstase.
Reacția lui Mircea Geoană poate repune pe masă întreg istoricul PSD de abuz de putere și autoritate. Atunci când Mircea Geoană și-a dat doctoratul în culpă, el era, scrie Emilia Șercan, într-o poziție de autoritate politică, ca președinte al PSD.