Pentru a ieși dintr-o zonă de confort în ce privește monitorizarea proceselor politice, am decis ca, pentru a evalua negocierile Palatului Cotroceni cu MAGA din ultimul an, să vorbesc cu un analist politic mult mai tânăr ca mine, care nu s-a născut în comunism și care a demonstrat expertiză în ultimii ani, dar și performanțe remarcabile în comunicarea cu cei din generația sa.
Citate reprezentative:
- Puteam să ne uităm mai mult spre Uniunea Europeană și să fim mai activi în cadrul ei, în loc să o criticăm atât de mult și să știrbim încrederea europenilor în noi. Să căutăm acolo lucrurile care ne-ar ajuta.
- Cred că era momentul să ne dăm seama că, dacă Statele Unite nu mai sunt partenerul strategic pe care să ne bazăm la bine și la greu, trebuie să ne orientăm către Uniunea Europeană și să spunem ce vrem de la viitorul ei.
- Liderii noștri actuali sunt atât de neîncrezători în capacitatea statului român de a livra, de a se apăra, atât de speriați, probabil, de lipsa de capacitate administrativă, încât sunt dispuși să accepte foarte, foarte multe compromisuri pentru a asigura securitatea țării.
- Nu am văzut-o pe Maia Sandu umilindu-se așa cum mi se pare că s-a umilit administrația românească: relații cu tot felul de emisari ai lui Trump, răspuns instant la telefon, tot timpul, acorduri semnate, grabă de a participa la diverse inițiative, cum ar fi Board of Peace.
Răzvan Petri, 26 de ani, este co-fondatorul platformei online, „Politica la minut”, care are un impact mare pe Instagram, unde contul numără în jur de 200.000 de urmăritori.
A absolvit Facultatea de Științe Politice la King’s College și are un master în politici publice, obținut la UCL, două universități prestigioase din Marea Britanie.
Cum vezi strategia președinției României în raport cu Statele Unite?
Mi se pare că ne-am pus toate ouăle în același coș. S-a mai spus în spațiul public, dar e important de subliniat: România continuă să opereze pe niște scheme teoretice, pe o înțelegere a lumii care nu mai este valabilă de vreo zece ani și care ar fi trebuit actualizată.
De exemplu, credința că Statele Unite au aceleași priorități și aceeași strategie pentru Europa și, în consecință, pentru Europa de Est, și că totul este ca în anii ’90–2000, când ne aflam la «sfârșitul istoriei» lui Fukuyama: a câștigat democrația liberală, iar tot ce avem noi de făcut este să ne bucurăm de prezența militară americană și de beneficiile aderării la Uniunea Europeană. Asta nu mai este valabil, pentru că lumea s-a schimbat. Iar administrația, practic, nu vrea să accepte această schimbare.
America rămâne totuși cea mai puternică țară din lume, militar și economic. Sunt de acord că strategia e învechită și că a trage de pulpana lui Trump nu e cea mai deșteaptă soluție. Dar ce ar fi putut face altceva președintele României?
Absolut, America rămâne cea mai puternică. Ce ar fi putut face este să folosească resursele - de timp, financiare și altele - pentru a se asigura că nu rămânem descoperiți în situația în care suntem acum.
În primul rând, putea să folosească aceste resurse, sau o parte din ele, pentru a construi punți cu democrații: să-i informeze și să fie în contact permanent cu ei în legătură cu interesele României în regiune.
Știm că democrații vor controla probabil Congresul nu doar în următorii doi ani, ci poate o perioadă mai lungă, pentru că la următoarele alegeri de la jumătatea mandatului se votează în state favorabile lor.
Era nevoie să-i facem atenți la zona noastră. Mai ales că niciuna dintre cele trei tabere despre care se vorbește acum în Partidul Democrat – revoluționarii, reformiștii și garda veche, care vrea întoarcerea la era pre-Trump – nu mai este neapărat interesată de această regiune.
În al doilea rând, puteam să ne uităm mai mult spre Uniunea Europeană și să fim mai activi în cadrul ei, în loc să o criticăm atât de mult și să știrbim încrederea europenilor în noi. Să căutăm acolo lucrurile care ne-ar ajuta.
Deci spui că ar fi trebuit să mergem mai mult pe întărirea relațiilor cu statele mari din UE – Franța, Germania – și chiar cu Marea Britanie, care nu e în Uniune?
Exact. Și nu doar în relații bilaterale, ci și prin Bruxelles. Problema este că România nu e neapărat subreprezentată în Uniunea Europeană, ci nu este reprezentată adecvat.
Suntem a șasea țară ca mărime din Uniune, avem a șasea cea mai mare delegație, avem o vicepreședinție a Comisiei Europene. Bun, dar această reprezentare nu se vede în actele negociate, în dorințele și obiectivele noastre reflectate în legislația europeană.
Ne lipsesc o direcție și o viziune. Nu prea ne exprimăm despre direcția pe care ar trebui s-o ia Uniunea Europeană. Suntem mai degrabă followeri (urmăritori), ne ducem după cei mari. Iar asta contribuie la senzația românilor - și devine o problemă de politică internă - că primim ordine de la Bruxelles. Pentru că spunem «da» la orice vine de acolo.
Cred că era momentul să ne dăm seama că, dacă Statele Unite nu mai sunt partenerul strategic pe care să ne bazăm la bine și la greu, trebuie să ne orientăm către Uniunea Europeană și să spunem ce vrem de la viitorul ei. Vrem armată europeană? Vrem un pilon european al NATO? Vrem să finalizăm piața unică?
Ca să-l și laud pe Nicușor Dan, e bine că ne mobilizăm pentru coeziune, pentru că România are în continuare nevoie de fonduri de coeziune serioase. Dar nu e de ajuns.
M-aș uita și la piața energiei și la tranziția verde, care nu este un moft ideologic, cum tinde să spună Nicușor Dan, ci o chestiune de autonomie strategică.
Nu mai putem depinde de gaze nici de la americani, nici de la ruși, nici de altundeva - nici pentru încălzire, nici pentru industrie. Mai degrabă ar trebui să ne electrificăm și să privim zona verde ca pe o politică de securitate energetică.
Și m-aș uita la industria de apărare. România a militat ca Statele Unite să fie mai bine reprezentate în programul SAFE, iar industria americană să aibă un acces mai mare la el. Asta a slăbit ideea că ar trebui să construim o industrie europeană de apărare care să ne scape de dependența de tehnologia americană și, de fapt, de toanele de la Washington.
De ce crezi că actuala administrație de la București, a lui Nicușor Dan, a mizat pe acest tranzacționism cu oamenii lui Trump, în loc să dezvolte relația cu Uniunea Europeană?
Nu cred că există o singură cauză. Pe de-o parte, ține de convingerile personale ale celor din administrație, Nicușor Dan și Marius Lazurca, care tind amândoi să fie mai conservatori, deci ideologic mai apropiați de Partidul Republican ca structură.
Dar ei n-au făcut înțelegeri cu Partidul Republican. Au lucrat cu oamenii lui Trump – cu Zampolli, cu Trump Jr., cu Guilfoyle. Unde e Partidul Republican aici?
Ce încercam să spun este că oricum erau predispuși să lucreze cu tabăra conservatoare. Acum, Partidul Republican, fiind dominat de MAGA, de mișcarea construită de Trump și de oamenii aduși de el – oameni acuzați de proxenetism, de corupție și de multe altele –, ei și-au spus: «Bun, trebuie să lucrăm cu ei pentru interesele României».
Aici intervine un al doilea argument, pe care îl invocă și public: trebuie să ne ținem de nas și să lucrăm cu acești oameni, chiar dacă nu sunt cei mai frumoși sau cei mai buni. Stăm la masă cu oricine pentru interesul național. Nicușor Dan a și spus-o: nu trebuie să-mi placă interlocutorul, dar uneori trebuie să vorbesc cu el ca să ajung la un compromis, la ceea ce îmi doresc.
Și ce au obținut până acum, ținându-se de nas?
Nu cred că au obținut mare lucru. Las totuși un pic de loc pentru scepticism. Poate sunt lucruri pe care nu le știm. Poate ar fi putut fi mult mai rău, iar ce au obținut este menținerea status quo-ului. Știind mai multe din culise – lucruri care nu ni se spun, deși cred că ar trebui –, ei pot spune: am păstrat status quo-ul, americanii nu s-au retras, nu am intrat în conflict cu Washingtonul, deci este o victorie.
Eu cred însă că nu trebuie să ne mulțumim cu o astfel de victorie.
Să privim altfel: dacă nu am fi făcut toate acestea, s-ar fi putut întâmpla ceva mai rău?
Poate sună controversat, dar eu nu cred că ar fi putut fi mai rău. Mă uit la exemplele unor țări din regiune care nu s-au umilit atât de mult în relația cu Statele Unite.
De pildă, Ungaria, unde s-a schimbat regimul, deși știm cât de puternică era relația lui Viktor Orbán cu Trump. S-au răzbunat americanii pe Ungaria?
Nu s-au răzbunat. Ungaria e un exemplu bun, dar cred că am unul și mai bun: o țară mai mică, mai expusă, care nu e nici în UE, nici în NATO și care avea toate motivele să se țină după Statele Unite – Republica Moldova. Nu am văzut-o pe Maia Sandu umilindu-se așa cum mi se pare că s-a umilit administrația românească: relații cu tot felul de emisiari ai lui Trump, răspuns instant la telefon, tot timpul, acorduri semnate, grabă să participe la diverse inițiative, cum ar fi Board of Peace.
Nu a fost cazul Moldovei, deși, după logica administrației noastre prezidențiale, ea avea mai multe motive să caute relații bune cu Washingtonul.
Deci nu există o răzbunare americană dacă ai altă atitudine decât să te târăști în genunchi. Atunci de ce se negociază aplecat cu oamenii lui Trump?
Eu nu cred că se negociază. Din discuțiile cu oameni care au fost sau sunt în administrație și din ce am văzut în presă, mi-am format părerea că liderii noștri actuali sunt atât de neîncrezători în capacitatea statului român de a livra, de a se apăra, atât de speriați, probabil, de lipsa de capacitate administrativă, încât sunt dispuși să accepte foarte, foarte multe compromisuri pentru a asigura securitatea țării.
Ei consideră Statele Unite principalul garant de securitate al României. Iar pentru ei această garanție e primordială: întâi vine securitatea, abia apoi ne putem orienta către dezvoltare economică, modernizare și reforme. Sunt dispuși să facă compromisuri până ajung la pasul doi. Cred că așa trebuie citită această lipsă de negociere și acceptarea a orice vine de la Washington.
Desigur, nu sunt în interiorul administrației. Dar cred că există prea multă frică acolo și prea puțină imaginație politică și ambiție – exact ce ne-ar trebui ca să negociem de la egal la egal, ca două state suverane care au atât interese comune, cât și interese divergente.
Acum pare că am ajuns între ciocan și nicovală. Cei cu care am «negociat» au pierdut alegerile, iar cu cei care vin la putere din ianuarie 2027 nu avem niciun punct de legătură – nu știu să fi vorbit cineva cu Talarico sau cu alții care au câștigat Senatul. Pe de o parte avem oameni plătiți prin contractul de lobby, cu o influență tot mai mică, pe de alta oameni cu care n-am vorbit. Ce urmează?
Asta e întrebarea de un milion de puncte. Părerea mea e că lucrurile nu se vor schimba foarte mult. În ciuda faptului că am pus atât de mult accent pe MAGA și ne-am străduit atât să ne bage în seamă, cred că politica americană în regiune nu se va schimba extrem de mult, orice am face noi.
Sigur, trebuie să vorbim cu democrații, e bine să știe ce facem și poate reușim să atenuăm impactul unor decizii.
De ce crezi că politica americană în regiune nu se va schimba, indiferent cine e la putere?
Pentru că situația de acum este rezultatul unor schimbări structurale în politica americană, cauzate de lucruri pe care nu le controlează nici democrații, nici republicanii. Datoria publică foarte mare. Sentimentul publicului american că SUA s-au orientat prea mult spre exterior, s-au implicat în prea multe războaie și s-au ocupat prea puțin de problemele interne. Schimbările politice – valul care vine în Partidul Democrat ca reacție la transformarea Partidului Republican. Și, în final, noua competiție globală.
Statele Unite sunt acum mult mai interesate de ce se întâmplă în China decât de ce se întâmplă în Europa. Pivotul spre Asia n-a început acum, ci cu Obama. Acum doar urgența e mai mare, pentru că și Trump, și Biden, și democrații, și republicanii au identificat cam aceleași probleme pentru Statele Unite. Rusia rămâne, desigur, pe radar, dar nu este considerată o amenințare existențială la supremația americană, așa cum este China.
