Schimbarea de strategie a Kremlinului, prin retragerea forțelor din nord și redirijarea lor spre sud, prin recenta înlocuire a comandantului suprem, prin recurgerea la luptători ceceni și sirieni, și – mai ales – prin încercarea de a comasa sperata „victorie” din Ucraina cu cea de la 9 mai, toate denotă că strategia războiului din Ucraina n-a avut în calcul și un „plan B”.
„Planul B” este soluția de avarie, cea care se adoptă operativ și rapid, atunci când „planul A” eșuează. „Planul B” este roata de rezervă, fără care nu poți continua drumul dacă vreuna din celelalte roți a făcut „fâs”.
Astăzi este evident pentru toară lumea că, după o lună și jumătate de război, uriașa armată a Rusiei a făcut un „fâs” de proporții, a rămas în pană, iar șoferul nu și-a pus în portbagaj roata de rezervă.
Lipsa soluției de avarie dovedește că rușii au contat 100% pe reușita „Operațiunii Militare Speciale”, că pentru ei ar fi fost de neînchipuit ca oastea cât frunza și cât iarba, de aproape 180.000 de militari, adunați de pe meridianele celei mai întinse țări de pe glob, să fie umilită într-o țară, care trebuia îngenunchiată într-o „operațiune” de numai câteva zile.
În acest context, îți vine să te întrebi: ce l-a făcut pe domnul Putin să nu se gândească din timp la „planul B”? Evident, a contat că merge la sigur cu uriașa oaste, că este imposibil să dea greș, că nu are nevoie decât de un singur plan, „planul A”.
Războiul părea să-i fie, într-adevăr, favorabil atacatorului, dacă ținem seama numai de trupă, tancuri și avioane, și am trece cu vederea factorul moral și starea de sprit a soldatului, angajat într-o armată modernă și într-un război sângeros. Iar starea de spirit numai optimistă nu putea fi.
Din start, soldatul rus a fost mințit cu explicația că pleacă la un fel de manevre militare și, abia ajuns la destinație, s-a văzut confruntat cu un război adevărat, desfășurat cu spectrul morții în față și într-o țară străină.
Soldatul ucrainean, însă, a știut din primul moment că nu el invadează undeva, ci este invadat la el acasă, că nu atacă, ci este atacat, că își apără propria familie și propria țară, cotropită de către cei pentru care nu există altă regulă decât legea celui mai tare: legea junglei.
Acela i-a răpit un prim teritoriu, Crimeea, a încercat legiferarea de noi răpiri, acele RPD și RPL, iar acum vorbește de denazificare, încercând să înlocuiască liderii țării, aleși la urne, cu alții aserviți Kremlinului și numiți de acolo. Este chiar mai rău decât legea junglei.
Soldatul rus resimte fără îndoială frustrările celui trimis la o luptă fără obiect, în timp ce luptătorul ucrainean percepe trăirile cuiva căruia, în toiul nopții, i-a intrat în casă un hoț.
Hoțul n-are lege. El contează numai pe un fel de lege a junglei, glorificată în Evul Mediu, dar desuetă în societatea de astăzi. Nici experiența lui Napoleon Bonaparte, nici cea a lui Adolf Hitler n-au fost suficiente ca să-l îndemne la prudență pe Vladimir Vladimirovici, oricât i-ar plăcea lui să se dea temerar în fața lumii.
Este greu să înțelegi pornirile primitive ale unui Putin, fascinat de laudele consilierilor slugarnici, de neîntrecuta dimensiune geografică a țării sale, de oastea dispusă să-l urmeze și de convingerea că o simplă operațiune este suficientă ca să îndeplinești fapte de erou numai cu un exercițiu, ca la paradă, nu ca la război, cu distrugeri și cu moarte.
Căci iată de declara Vladimir Putin în dimineața de 24 februarie 2022, la numai câteva ore înainte de declanșarea Apocalipsei:
”În conformitate cu articolul 51 din partea 7 a Cartei ONU, cu sancțiunea Consiliului Federației Ruse și în conformitate cu tratatele de prietenie și asistență reciprocă ratificate de Adunarea Federală la 22 februarie a acestui an cu Republica Populară Donețk și cu Republica Populară Lugansk, am decis să conduc o Operațiune Militară Specială”.
Parcă presimțind reacțiile dure ce vor izbucni din Occident, ai zice că Vladimir Vladimirovici a căutat de la început o „acoperire” juridică, făcând trimitere ba la Carta ONU, ba la niște „tratate” convenite în ajun cu două „republici” ca de operetă.
Citesc printre rânduri că pe liderul rus îl fascinează în asemenea grad râvnita victorie a Rusiei asupra Ucrainei, încât a simțit nevoia să atragă atenția din prima zi că doar el a decis „Operațiunea Militară Specială”, nu vreun altul, și că doar el o va conduce, în niciun caz altcineva.
Pe cale de consecință, numai și numai domniei sale îi vor reveni toate meritele succesului, atunci când augusta sa frunte va fi încununată cu lauri de către Patria recunoscătoare.
Ave imperator, moritori te salutant! – adică, în traducere liberă, „Ura, împărate, noi, cei muritori, te salutăm!” – cu așa ceva se așteaptă desigur Putin să fie aclamat de mulțime, atunci când el i se va arăta măreț, poate la parada din Piața Roșie, poate într-o aulă aurită a Kremlinului, poate la un miting di granda, pe stadionul Lujniki din Moscova.
Frumoase visuri! Numai că astăzi, după o lună și jumătate de la începutul a ceea ce urma să fie un fel de „Blitzkrieg”, asistăm la o penibilă bâjbâială. Uriașa armată, masată în direcția cuceririi capitalei ucrainene, a făcut deja stânga-mprejur.
Declarația cum că până aici a fost „etapa I”, că aceasta s-a încheiat cu succes și, ca urmare, zecile de mii de militari vor demara etapa a II-a, pentru a apăra „republicile” de operetă din sud-est, această declarație, zic, demonstrează că Rusia schimbă paradigma războiului inițial, masând grosul trupelor din nord în sud și din centru în est, dar păstrează principiul, după care îi este dragă legea junglei, pe care joacă acum ultima carte.
Ultima?
Nu știe nimeni dacă ultima. S-ar putea.
Așa cum se prezintă astăzi fronturile și cum se pregătește serbarea, lipind o presupusă victorie în Ucraina de cea reală din Piața Roșie, la 9 mai, este ușor de observat că liderii de la Kremlin caută mai mult un mod de a ieși onorabil spanacul în care au călcat, decât o victorie adevărată.
Nu mă îndoiesc că defilarea din Piața Roșie va fi la fel de grandioasă ca de obicei, cu tancuri multe, cu rachete strălucitoare, cu soldați aliniați și generali încărcați cu kilograme de epoleți, fireturi, ordine și decorații.
Fără îndoială, sunt așteptați și invitați din alte țări – dacă vor veni. Chiar mă întreb, oare câți prieteni vor onora în acest an invitațiile liderilor ruși, la defilarea din Piața Roșie?
Nu știu să anticipez. Vom vedea, dar, pentru mine, acesta ar putea fi ca un barometru, în care citim dacă actualii lideri ruși sunt tratați în lume cu un fel de „Ave imperator, moritori te salutant!”, precum în vremurile de glorie ale Cezarilor, sau cu un fel de Pașol na Turbincă, precum în vremea de glorie a lui Ion Creangă.