Extremiștii intră în recul în vestul democratic al Europei, unde statele se repoziționează și își întăresc avantajul pe care îl au în fața SUA, intrate într-o paradigmă tranzacționalistă, Rusiei și Chinei: democrația.
E scutul pe care țările europene sunt conștiente că îl au și care este tot mai compromis de candidații la prezidențialele de la București.
România electorală, între MAGA și admirația pentru iliberalism
Cea mai mare lovitură dată de noua administrație americană în războiul economic pe care l-a declanșat ar putea să fie încasată tocmai de cei care și-au pus printre primii sacoșa la ușa lui Donald Trump și au propovăduit mesajele MAGA în lume.
De pildă, premierul iliberal de la Budapesta, Viktor Orban, pentru că Ungaria nu este scutită de noile tarife impuse UE și nici nu primește o reducere, așa cum o face Marea Britanie, pentru a fi descurajată o eventuală dorință de revenire în Uniune.
Cert este că Viktor Orban, îndelung admirat la București, nu pare favorizat în niciun fel de Donald Trump, în pofida alinierii ideologice și a ajutorului pe care prim-ministrul Orban îl dă oricărui terț care vrea să submineze unitatea europeană.
Ar trebui să fie o lecție pentru politicienii români care își fac iluzii că o convertire la MAGA și o curtare derizorie a lui Donald Trump le va aduce vreun privilegiu.
Așa cum căderea lui Marine Le Pen, învinsă și ea cu propriile arme, ar trebui să ajute și România să rămână pe traseul democrației liberale și să încheie capitolul sumbru al aventurii extremiste, numite la București suveranism.
Contextul local românesc însă ar putea să dea startul unui nou decalaj al României față de vestici: extremismul dat în vileag ca fiind corupt – Franța, incapabil de guvernare – Austria și izolat de un cordon sanitar – Germania are la București o familie mult mai diversă, dificil de încadrat în logica simplistă a răului mai mare.
Cine ne sunt suveraniștii
La vedere, pe culoarul suveranist se afișează George Simion și Victor Ponta, dintre candidații cotați cu șansa de a trece în turul al doilea de scrutin.
În dinamică ascendentă este Victor Ponta, care, de altfel, preia și cel mai bine rețeta autocraților de rit nou: rezistența în fața adevărului factual, cinismul și normalizarea voinței de putere cu orice preț – important e ca aceste instincte negative să fie la vedere. E o rețetă care a funcționat în Statele Unite, dar acolo Trump nu avea concurență pe acest culoar.
Problema României însă e cea a jumătăților de măsură, candidații care se pretind a fi exponenții pro-europenismului și pro-democrației liberale, dar care manifestă din plen vocația de copiatori iliberali.
Admirația pe care și-a exprimat-o, de pildă, Crin Antonescu pentru Viktor Orban e în contradicție cu profilul înaintat electoral. Sau tușele gros populiste ale Elenei Lasconi, în goana după un electorat suveranist, tradiționalist, conservator, despre care politicienii nu doar că știu puține, dar îl și caricaturizează.
De altfel, acest electorat tradiționalist nu a votat niciodată un politician după chipul și asemănarea preotului din comunitate, despre care știe că nu face ceea ce spune, dar i se iartă, pentru că în mentalul colectiv harul divin al preotului e disociat de omenescul din el. Politicienii nu primesc acest alibi.
Or, în contextul în care bătălia geopolitică se dă între autocrația de tip nou și democrația liberală clasică, alegerile de la București vor fi, pentru prima dată în 35 de ani, despre parcursul european sau recăderea într-o zonă gri, din care inamicii democrației și ai UE scot profitul cel mare.
Aici e și motivul pentru care România a intrat atât de abrupt în atenția lui Putin și a echipei din jurul lui Trump: alegerile din mai nu sunt (doar) despre români și ce fel de președinte vor avea, ci despre ce pot trece în contul lor adversarii democrației europene.