Securitatea nu a învins în România, iar cei care fac apel la adjectivele și la polarizarea socială a anilor ‘90 fie refuză să vadă evoluția societății și cea instituțională, fie o fac ca pe o formă de autovalidare. Pentru logica tranșeelor există o vinovăție și a statului, dar și a SRI, afirmă cercetătorul CNSAS Mihai Demetriade.
Într-un interviu acordat spotmedia.ro, Mihai Demetriade a vorbit despre felul în care poate fi făcută acum deconspirarea, despre numirea ca ministru al Apărării a fiului unui șef al Securității, dar şi despre falsurile din istoria anticomunistă, capturată de memoria legionară.
Iată principalele declarații:
- SRI ne-a dat și bazele de date ale Securității, așa numitul CID - centru de informații și documentare.
- Toate culpele ideologice sunt codificate în CID cu cifre lângă numele X-lescu. Tastez pe calculator numele și sunt speranțe să găsesc informații relevante.
- SRI ne-a dat și baza de date a ofițerilor alături de dosarele de cadre, în formatul lor fizic, în cea mai mare parte a lor.
- Facem demersuri de câțiva ani buni ca partea din arhiva Securității deținută de Armată să fie predată la CNSAS.
- Este aberant să transferăm culpabilități de la părinți la copii, am fi într-o logică nazistă.
- Din gestionarea memoriei anticomuniste lipsește memoria critică, dimensiunea critică.
- Evenimentele importante ale Rezistenței sunt capturate de memoria legionară, iar efectul este falsificarea unor episoade din istoria recentă.
- Este eronat să spunem că, de fapt, cei mai importanți anti-comuniști au fost fasciștii autohtoni, legionarii.
- Vreme de mulți ani s-a produs ceea ce am numit o excepționalizare a memoriei represive de la Pitești.
- La Pitești, peste un tip de violență specific legionară s-a grefat cu cinism voința aparatului penitenciar și de Securitate de a obține informații.
Precizare: opiniile dlui Demetriade nu reprezintă neapărat și punctul de vedere al CNSAS, instituție unde lucrează.
La 33 de ani din ’89, „securist” a rămas una dintre anatemele de top. Prin fixarea acestei obsesii în memoria colectivă Securitatea ne-a învins?
Nu cred, dar tipul ăsta de discurs demascator, incriminant, retorica anilor ‘90 mă îngrijorează. Cei care fac apel la adjectivele și la polarizarea socială a anilor ‘90 fie refuză să vadă evoluția societății și cea instituțională, fie o fac ca pe o formă de autovalidare.
De pildă, poziționarea împotriva SRI, pentru mulți te conturează ca actor relevant. E și foarte flatant să te lupți cu și să te delimitezi față de o instituție.
Nu cred că paradigma asta e neapărat democratică. Nu cred că logica tranșeelor, a războaielor între cetățeni și instituții este un model democratic pe care să îl asumăm.
Pentru asta există o vinovăție a statului care s-a raportat deficitar la această problematică. Nu a înțeles în anii ‘90 că trebuie o gestiune onestă și transparentă a acestor traume, deschizând arhivele, punând în circuitul public documente dure despre agenții statului, raportându-se, inclusiv judiciar, la diverși criminali.
Asta a creat în societate nu doar un sentiment justificat al impunității acestor actori, cât și un dispreț și dezinteres al statului, care a realizat foarte târziu și nu neapărat pe deplin relevanța acestei răni.
Și al doilea motiv este că nici SRI n-a reușit, din păcate, să transfere încredere în spațiul public, în ciuda unor eforturi reale, cel puțin din 2015 încoace. Deși transferul e funcțional în relația cu celelalte instituții ale statului, cu NATO și UE, în relația cu societatea e un comerț, aș spune, sincopat și dificil.
De ce?
Acțiunile SRI în materia gestionării arhivelor represive sunt privite cu suspiciune deși, practic, au eliberat niște arhive, le-au trimis către CNSAS.
Da, cu camionul. Ultima oară când am avut o discuție pe această temă, procentul dosarelor care fuseseră analizate era foarte mic.
Datorită celor care au semnat scrisoarea către președintele Iohannis, SRI ne-a dat și bazele de date ale Securității, așa numitul CID - centru de informații și documentare.
Practic este catalogul electronic al tuturor obiectivelor Securității pe probleme, persoane, structuri. Ca un catalog al unei mari biblioteci, un instrument de căutare extrem de util.
Serviciile de informații ale unei țări democratice lucrează împotriva amenințărilor, pe când Securitatea, ca orice serviciu al unui stat totalitar, lucrează împotriva persoanelor, își gestionează țintele în calitatea lor de persoane, adnotându-le amenințări politice.
Cum funcționează, concret? De exemplu, dacă vă spun Ion X-lescu, îl găsiți în CID?
Dacă a fost o amenințare ca persoană, pentru că a răspândit manifeste, a vorbit dușmănos într-o ședință de partid, avea rude în străinătate cu care coresponda, pentru că asculta Europa Liberă etc.
Toate culpele ideologice de tipul ăsta sunt codificate în CID cu cifre lângă numele X-lescu. Tastez pe calculator numele și sunt speranțe să găsesc informații relevante.
Dar dacă X-lescu era colaborator al Securității?
Și colaboratorii sunt parte din bazele de date operative, în calitatea lor de surse rezidenți, casă de întâlniri etc. Figurează cu cotele dosarelor de rețea, nu de urmărire informativă, cum ar fi în cazul victimelor
SRI ne-a dat și baza de date a ofițerilor alături de dosarele de cadre, în formatul lor fizic, în cea mai mare parte a lor.
Deci nu se mai poate întâmpla ca în cazul Băsescu, adică decizii de necolaborare până la descoperirea întâmplătoare a lui Petrov?
„Parțial color”, cum se spune în glumă. În 1989 Armata a invadat sediile centrale ale Securității, capturând și arhiva curentă, pe care a dus-o la inițial în centrala ministerului, ulterior la Pitești, unde se mai și află o parte a ei.
Facem demersuri de câțiva ani buni să fie predată la CNSAS. Prin urmare, există posibilitatea ca investigând un informator, un agent al al Securității, să nu avem încă toate informațiile accesibile.
Dar din CID puteți ști că respectiva persoană are o problemă?
Da, dar ca să construim o notă de constatare e nevoie de accesul fizic la materialul arhivistic, la dosar.
Spuneați de motivele pentru care SRI nu a reușit să transfere încredere societății. Există convingerea în societate și în interiorul lumii politice că nu se poate accede într-o funcție importantă fără girul SRI. Recent un liberal îmi spunea direct: pe Bode l-au pus SRI și Iohannis. Nu știu dacă e așa, dar există speculații, uneori chiar bucățele de suspiciune rezonabilă de implicare a serviciului în viața politică.
Nu pot comenta așa ceva, pentru că nu sunt parte nici din SRI, cu atât mai puțin din lumea politică.
Ce pot spune e că tipul ăsta de percepție pleacă de la obsesia pe care o moștenim, că serviciile de informații sunt omniprezente. E un tip de moștenire sau, dacă vreți, de falsă memorie pe care o avem transferată din perioada comunistă. E o obsesie recurentă.
Din păcate, imaginea SRI se suprapune peste imaginea Securității. Și asta s-a văzut, de pildă, și atunci când a existat în spațiul public celebra sintagmă a binomului, folosindu-se manipulativ memoria represivă.
Securitatea funcționa în calitatea ei de binom cu Procuratura Generală și Trinom cu judecătoriile sau cu colegiile de avocați.
Ministru al Apărării a fost numit fiul unui șef al Securității din Vrancea, unde domnul Oprișan fusese racolat de Securitate. Credeți că ar mai trebui să fie relevantă această informație? Ar trebui să ne uităm în continuare la dosarele de cadre?
Nu accept sub nicio formă o discuție în care copiii moștenesc culpele părinților. Asta este o perspectivă stalinistă profund toxică pentru democrație.
Ca proiectul acela USR terifiant pentru o minte democratică, legat de învinovățirea copiilor tuturor ofițerilor de Securitate și construirea unui registru public al lor. Tipul ăsta de geneză culpabilă e de neacceptat.
Dosarul de cadre e important și relevant când cineva a făcut parte dintr-un serviciu represiv și ocupă o funcție în stat, are acces la informații cu un anumit grad de clasificare și poate decide politici publice.
Indiferent de ce fac, acești oameni cu valorile, referințele, obiceiurile, cutumele, limbajul, educația, cultura profesională țin statul într-o ipostază pe care nu ne-o dorim.
Dacă omul comite în exercițiul funcțiunii diverse acțiuni reprobabile sigur că merită sancționate, dar este aberant să transferăm culpabilități de la părinți la copii, am fi într-o logică nazistă.
Dar dacă fiul este beneficiarul relațiilor de putere, șantaj construite de tată?
Democrația ne obligă să fim generoși. Până nu există probe, prezumăm onestitatea și nevinovăția. Nu exclud tipul ăsta de analiză pe care o faceți. Ea e în zona plauzibilului, dar suntem obligați să nu funcționăm în logica suspiciunii.
Securism înseamnă să funcționezi într-o eternă logică a suspiciunii, în care toată lumea e, de fapt, condusă de păpușari vicleni, iar realitatea este contrafăcută, un tablou vehiculat de adepții lui Trump sau ai lui Putin, care încurajează tipul ăsta de populism extrem de toxic, care subminează culturile democratice.
Logica suspiciunii încurajează derivele. Merită să acționezi doar când ai argumente solide și probe.
V-ați arătat regretul pentru că nu a existat o discuție serioasă privind gestionarea memoriei anticomuniste. Ce lipsește din discuție pentru a fi serioasă?
Multe. Există un efort de memorializare, dar lipsește memoria critică, dimensiunea critică. Nu mai suntem în combustia recuperării din anii '90, când doream să aflăm rapid informații, iar actorii uitați erau recuperați in corpore. Avem alte standarde.
Părinții mei au făcut pușcărie politică mulți ani, din studenție. Tata pentru o glumă antiguvernamentală la un bal al Facultății de Construcții din București. Bunicii mei au fost trimiși în domiciliu obligatoriu, ca moșieri. Deci am o istorie personală, nu vorbesc din afara acestei problematici.
Istoria trebuie privită onest, în față, iar greșelile strategice ale statului trebuie asumate. Rostogolind o memorie necritică, de fapt, încurajăm alte tipuri de memorii achizitive, extremiste, fasciste sau legionare, care încearcă să-și adjudece memoria rezistenței.
Toate exilurile estului comunizat au avut niște centre extrem de active în jurul cărora s-au strâns poate cei mai furioși dintre exilați. Întâmplător sau nu, cei mai furioși dintre exilații români au fost legionarii.
În felul ăsta s-a creat o memorie achizitivă anticomunistă și un stindard după ’90 în România. Ei au fost în bună măsură recuperatorii acestei memorii și vectorii cei mai importanți, inclusiv în Asociația Foștilor Deținuți Politici.
Rezistența în penitenciare e multifațetată: social-democrată, penețistă, liberală, muncitorească. Dar evenimentele importante ale Rezistenței sunt capturate de memoria legionară. Iar efectul este falsificarea unor episoade din istoria recentă.
Un exemplu este cel de la Pitești, dar e și rezistența din munți, etichetată ca de origine legionară. Dar unele grupuri de rezistență din munți au fost organizate de militari ai „armatei burgheze”, ai Armatei Regale care nu avut nicio legătură cu legionarii.
Este eronat să spunem că, de fapt, cei mai importanți anti-comuniști au fost fasciștii autohtoni, legionarii.
La Nucșoara din Argeș ce rezistență a fost?
Militară, a Armatei Regale, în principal.
Ați fost acuzat că insultați memoria victimelor represiunii de la Pitești.
Nu am făcut asta. Am încercat doar să decopertez, să privesc fenomenul pe mai multe etaje. Iar un etaj important în ecuația violenței este cel al violenței intestine, specific legionară, cea organizațională.
Vreme de mulți ani s-a produs ceea ce am numit o excepționalizare a memoriei represive de la Pitești. Nu întâmplător titlul unei cărți a lui Virgil Ierunca a fost modificat din „Pitești” (Virgil Ierunca, „Pitești”, Editura Limite, Madrid, 1981), în „Fenomenul Pitești” (Editura Humanitas, 1990).
Virgil Ierunca, altminteri foarte onest, a bricolat în cartea sa memoriile legionare. Știu precis, pentru că am avut acces la arhiva lui Virgil Ierunca de la Paris. S-a întâlnit cu legionari supraviețuitori, a înregistrat poveștile lor și le-a redat. A avut o sursă unilaterală, memorialistica legionară.
O limită inerentă a exilului, fără acces la niciun tip de informații arhivistice relevante.
Ce s-a întâmplat de fapt la Pitești, conform cercetărilor dvs.?
Acolo vorbim de un tip de violență specific legionară peste care s-a grefat cu cinism voința aparatului penitenciar și de Securitate de a obține informații. Nu a fost reeducare și nu are nicio legătură cu strategiile așa-zis pedagogice ale lui Macarenco.
Cadrele de Securitate din penitenciar erau mult prea rudimentare ca să fi citit așa ceva. Nu există în dosarele Piteștiului vreo referință scriptică la numele acestui pedagog.
Adică violența a fost preexistentă instrumentalizării ei de către Securitate, care s-a prins că o poate folosi?
Mișcarea Legionară avea o instituție care se numea Tribunalul Legionar care îi pedepsea pe cei care încălcau „linia Căpitanului” sau linia lui Corneliu Zelea Codreanu, linia doctrinară.
Odată cu detenția antonesciană, după Rebeliunea din ianuarie ‘41, acest tribunal devine o instituție în detenție. Se numea „Tribunalul Legionar Interior” și îi pedepsea pe cei care, de pildă, îi scriau scrisori de adeziune lui Antonescu. Și nu au fost puțini.
În 1942, la Rostock, după rebeliune, o parte dintre legionarii care fugiseră în Germania sunt ținuți de nemți într-un lagăr de muncă, la fabrica de avioane. Și acolo se produce un episod extrem de violent tot pe fondul unei suspiciuni de trădare.
Sintagma „autodemascării” o găsim ca atare, cu același ritual în 1942 la Rostock, în Germania, cu o scenografie exclusiv legionară.
Am văzut această violență și în ’44 la Aiud. Mulți intuiau că s-ar putea elibera mai repede dacă renunță la legionarism și îmbrățișează proaspetele ideologeme comuniste. Și atunci începe o concurență acerbă pentru eliberare din detenție, cumpărată cu informații.
În lagărul de la Caracal am avut aceeași structură a violenței intestine, în care grupuri pro-comuniste bat, torturează grupurile care rămân fidele lui Horia Sima. La Suceava, la Pitești sunt reeditate violențele pe fondul aceleiași concurențe pentru informații și pentru eliberarea rapidă din detenție.
Se termină în ‘51 în povestea de la Pitești, iar comuniștii se gândesc să exporte tipul ăsta de strategie și în mediul carceral al foștilor polițiști la penitenciarul de la Târgușor. Dar ce să vezi? Acolo lucrurile nu mai funcționează.
Foștii „polițiști burghezi” refuză să se bată unii cu alții, pentru că e altă cultură organizațională, alt spirit de corp, altă structură ierarhică, altă tradiție. În ciuda faptului că au încercat să le sugereze să se maltrateze, experimentul ăsta n-a ieșit deloc.
Deci la Pitești, ca să obțină informații, Securitatea a stimulat taberele legionare să se măcelărească între ele?
Exact! Doar că nici măcar nu dețineau informații, după cum au presupus ofițerii Securității, nu foarte inteligenți. Mulți dintre ei habar n-aveau, nu știau mai nimic, au inventat sub tortură. Cei care știau ceva, erau informații deja dezvăluite în anchetă.
Un alt mare fals istoric este povestea „sfinților închisorilor”, pe care o vedem rostogolită peste tot. A devenit și un mare business intens pecuniarizat, se vând tot soiul de cărți, legende.