Securitatea n-a putut să sară peste propria umbră, n-a putut ieși din propria mitologie, deși avea toată informația pe masă. În mod remarcabil a scăpat Securității exact acea zonă care în cele din urmă a dus la izbucnirea din decembrie 1989, afirmă istoricul Mădălin Hodor, din anul 2000 angajat al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).
Într-o serie de interviuri acordate SpotMedia.ro, Mădălin Hodor demontează mituri, teorii ale conspirației și dezvăluie adevăruri șocante despre România ceaușistă, dar și despre supraviețuirea rețelelor regimului mafiot.
Veți afla în premieră cum a început de fapt Revoluția și de unde, dacă au existat agenți străini infiltrați, cum era economia comunistă care trezește mari nostalgii din profundă necunoaștere, despre felul în care furau ”băieții de aur”, dar și despre celebrele conturi ale lui Ceaușescu. Totul din dosarele Securității pe care Mădălin Hodor le studiază la CNSAS de 20 de ani:
"Este regretabil că se preferă şi se dezbat doar teorii ale conspiraţiei, în loc să ne uităm la simplitatea realităţii, care explică pe deplin cum s-a ajuns la decembrie 1989".
Într-un interviu pe care mi l-ați acordat cu ceva vreme în urmă, spuneați că societatea comunistă reală văzută în dosarele Securității era diferită de cea pe care o știm sau ne este povestită. Cum adică?
Securitatea a avut un rol, pe care nu și l-a imaginat, de păstrător al unei istorii orale a anilor comunismului. Arhiva Securității este o mărturie a vieții cotidiene din România ceaușistă.
Spre exemplu, STASI din Germania consemna doar acele aspecte care interesau direct munca operativă. Securitatea română consemna tot. Notele TO (Tehnică Operativă) sunt redarea fidelă a conversației dintre persoanele urmărite. Găsești acolo nu doar aspecte politice, ci și bârfe, aspecte de viaţă private, absolut orice se discuta în mod curent între oameni.
De aceea, ele dau o imagine bună a unor realități pe care azi le percepem generalizat, cu lacune și cu tușe groase, superideologizată.
Și ce arată?
Sunt câteva aspecte foarte interesante. Unul este faimoasa dedublare prin care o persoană avea o anumită conduită publică și alta privată.
Vezi în dosare gradual nivelul de dedublare, nivelul până la care mergea schizofrenia în societatea românească. La finalul anilor ’80, oamenii aveau o mare problemă identitară. Toți înjurau, dar foarte putini își depășeau condiția și fricile că să-și manifeste public opoziția.
Dar exista în perioada comunistă o întreagă lume a “marginalilor”, tot mai numeroasă spre sfârșitul anilor ‘80, persoane care evoluau sub radarul Securității.
Cum să fi fost posibil așa ceva?
Securitatea era setată să identifice amenințările de natură politică, ideologice la adresa regimului. Mergea pe anumite șine în funcție de pericolele vizate.
În mod remarcabil a scăpat Securității exact acea zonă care în cele din urmă a dus la izbucnirea din decembrie 1989.
Cine erau “marginalii”?
Oameni care nu comentau neapărat politic deschis împotriva regimului, dar erau cei mai loviți de el. Mă refer la zona muncitorească, la cartierele insalubre de muncitori din anii ‘80, la ghetourile unde erau îngrămădiți claie peste grămadă cei care fuseseră demolați, împreună cu muncitori, cu rromi etc.
Zona aceasta este complet ieșită de sub supravegherea Securității pentru că muncitorii nu erau considerați o amenințare, erau considerați o categorie socială safe, suportul regimului. Teoretic, în comunism muncitorii erau clasa privilegiată.
Și, totuși, în anii ‘80, muncitorii erau o autentică bombă cu ceas, cartierele muncitorești erau cele mai lovite de restricții, de intreruperile de curent, de gaz. Muncitorii erau cei mai loviți de închiderea aproape regulată a marilor platforme industriale, erau trimiși cu lunile în șomaj tehnic sau nu primeau salariile.
Ceea ce nu se prea știa.
De ani de zile încerc să investighez ce s-a întâmplat în decembrie 1989 (va urma în episodul al 2-lea a interviului – n.red.) și studiez situația care a generat Revoluția din ’89. Iar o parte foarte importantă a acestei problematici, complet ignorată de istorici, este componenta socială și economică.
Este regretabil că se preferă şi se dezbat doar teorii ale conspiraţiei, în loc să ne uităm la simplitatea realităţii, care explică pe deplin cum s-a ajuns la decembrie 1989.
Situația economică din România era catastrofală. Industria românească era în faliment, dar nu există niciun tratat serios care să vorbească, cu cifre și date concrete, despre felul în care funcționa economia comunistă. De aici și tendința de a idealiza perioada respectivă.
Eu nu cred că așa-zișii nostalgici plâng în mod real după comunism, ci este vorba despre o lipsă de cunoaștere. Oamenii erau obișnuiți să stea în pătrățica lor și să nu vadă nimic în afară, nu știau nimic despre felul în care mergea situația în general. Cei care spun că era bine înainte de ’89 habar nu au în ce lume au trait sau preferă să uite.
Și cum funcționa în mod real economia?
Materialul de primă mână pe care mă bazez când afirm că economia românească era în faliment total în anii ’80 sunt rapoartele Securității.
Securitatea, care avea o direcție specializată în domeniul economic – Contrainformațiile economice, dispunea de o vastă rețea informativă, dar și de foarte mulți ofițeri de securitate în zonele economice, mai ales în marile fabrici, platforme industriale, în obiective strategice pentru regim, în special cele care produceau pentru export în efortul lui Nicolae Ceaușescu de a plăti cu valută forte datoria către FMI și Banca Mondială, de unde împrumutase extensiv după vizita din ’73 în SUA.
Aici fac o paranteză: motivul colapsului din anii ’80 rezidă în politica lui Nicolae Ceaușescu. Asta ca să nu mai avem teoriile că cineva a vrut să distrugă România din cauză că el era un lider mondial, iar Occidentul și rușii ar fi încercat să-l lovească.
Nu, dezastrul din anii ’80 e rezultatul direct al acțiunilor lui Nicolae Ceaușescu din anii ’70, al reluării politicii de industrializare masivă inițiată de Gh. Gheorghiu-Dej.
Revenind, rapoartele Contrainformațiilor economice, în special începând cu 1987 - după revolta de la Brașov, care ar fi trebuit să fie un semnal de trezire, dar nu a fost – erau absolut identice, indiferent de județul din care proveneau. Existau aceleași probleme la Iași, Satu-Mare, Brașov, București, ceea ce demonstrează documentat colapsul general.
Ele vorbeau despre faptul că fabricile nu produceau mai nimic sau pe stoc, iar muncitorii nu erau plătiți cu lunile. Se introdusese prevederea conform căreia erau plătiți funcţie de atingerea indicatorilor de plan, indicatori care erau stabiliţi din pix la Bucureşti, fără să se ţină cont sau ignorând conştient situaţia reală din respectivele obiective industriale.
Plata la producție ce însemna? Că muncitorii primeau banii în funcție de producția fabricii. Ar fi trebuit să funcționeze ca o metodă de presiune: dacă o secție își făcea producția și chiar o depășea, putea să nu ia banii pentru că o altă secție nu își făcea producția, iar pe ansamblu fabrica nu își îndeplinea indicatorii.
Dar nu era vina lor. Am auzit un slogan după anii ’90: ei se făceau că ne plătesc, noi ne făceam că muncim. Dar și dacă voiai să muncești nu aveai cu ce. Asta era utopia completă.
Mai mult, între timp apăruse și decretul privind economisirea energiei electrice și a gazelor naturale.
Ceaușescu ajunsese la concluzia că o întreprindere este eficientă doar când produce. Când nu exista materie primă, nu aveai ce să produci, așa că puteai închide combinatul și trimite oamenii acasă.
Iar aprovizionarea cu materie primă era un dezastru. Economia era gândită pe verticală și funcționa unitar, dacă în lanțul de aprovizionare exista o mică defecțiune, totul se ducea de râpă.
Blocajele apăreau sistematic și se întâmpla ca întregi combinate să stea pur şi simplu cu lunile. Muncitorii mergeau la lucru și stăteau lângă utilaje. Asta era realitatea economiei lui Nicolae Ceaușescu. Și, repet, asta arată rapoartele Securității, deci nu era vorba de propagandă occidentală.
Ofițerii de securitate din fabrica discutau cu directorii, inginerii șefi, șefii de echipă, surse în interior, și toţi ajungeau la aceeaşi concluzie: e un dezastru! Iar când se se producea câte ceva, trei sferturi erau rebuturi.
De ce?
Se producea oțel, de exemplu. Nicolae Ceaușescu spunea să nu fie deschise cuptoarele decât atunci când e materie primă. Când venea materia primă, până se încălzeau cuptoarele, ieșea oțelul de calitate inferioară. El era trimis mai departe pe circuitul industrial, din el se realizau diverse piese care erau apoi montate pe autocamioane sau folosite în industria militară.
Produsele erau trimise la export şi se întâmpla frecvent ca beneficiarul să le returneze. Se rupeau pur şi simplu componentele din cauza că oţelul nu era bun.
Au existat situaţii în care inclusiv material militar trimis la export – la care, teoretic, chiar trebuiau să fie foarte atenţi, pentru că erau contracte de milioane de dolari şi apoi erau şi acorduri strategice pentru regim - funcţiona defectuos din aceste motive.
La un moment dat am livrat nişte motoare pentru avioane de vânătoare iugoslavilor, au pus unul pe un aparat şi motorul s-a oprit în zbor. Avionul s-a făcut praf, pilotul a avut noroc şi s-a catapultat. A ieşit un mega scandal, românii au încercat să muşamalizeze situaţia.
Au luat înapoi cele 6 motoare pe care le livraseră şi când le-au pus la teste au observat că, din cauza oţelului de proastă calitate, la turaţiile ridicate ale motorului se creau particule de nisip care ajungeau să blocheze motorul. Situaţie reală, concretă, documentată de Securitate.
Au fost daţi afară directorul fabricii şi şefii de secţii. Dar nu era vina lor. Ei lucraseră cu ce li se trimisese. Şi o ştiau inclusiv cei care i-au dat afară.
Ceva ce nu se leagă. Pe de-o parte, îmi descrieți o Securitate extrem de meticuloasă și atentă, îmi citați rapoarte despre dezastrul economic, a existat momentul Brașov. Cum e totuși posibil ca Securității să îi fi scăpat tocmai elefantul tensiunilor acumulate în rândul muncitorilor?
Da, era meticuloasă și cu posibilități de informare extinsă, dar ea nu era mai inteligentă decât nivelul societăţii din care provenea. Nivelul lor de decizie și expertiză nu era extraordinar de fin.
Rapoartele, extrem de concrete și meticuloase, se numeau Buletine Informative, erau semnate și asumate de șefii securităților județene. Rolul lor era să comunice starea de spirit a populației. Conțineau inclusiv date tehnice privind rebuturile.
Dar aici intervenea o chestiune care ținea de regim: lucrurile acestea pur și simplu nu trebuia să existe. Securitatea informa organele de partid și aceia ridicau din umeri: ce să facem noi, de unde să scoatem noi materie primă sau alimente? Totul mergea în sus spre Nicolae Ceaușescu care ignora realitatea: lasă, nu contează!
Deci toată informația era blocată la nivelul superior, chiar dacă Securitatea informa că exista potențial de revoltă.
În 1987, cu o zi înainte de revolta de la Brașov, a existat o situație similară la Combinatul de Utilaj Greu (CUG) de la Iași, unde oamenii nu au primit salariile pentru că nu se realizase producția. S-au strâns în fața clădirii administrative și au vrut să iasă la protest în oraș. Organele de partid au mers la filiala locală a CEC, au scos bani din bancă și i-au plătit.
Noi știm doar frânturi de istorie. Ce s-a întâmplat la Brașov era o situație generală. S-a întâmplat în decembrie 1989 la Timișoara, dar putea să se întâmple oriunde, pentru că peste tot era la fel de mare dezastrul.
Unii spun că în 1989 a fost o infiltrare masivă de agenți străini.
N-a fost nicio inflitrare masivă. Nu aveai nevoie de agenți ruși sau americani ca să le spună românilor că trăiau în mizerie și foame.
Ca să-i ajute să-și înfrângă frica.
În zonele muncitorești, în cartiere mărginașe, unde revendicările politice erau mai puțin conștientizate, oamenii aveau nevoie de un minimum de trai. Imaginați-vă că o familie lucra în aceeași întreprindere și primeau zero lei la salariu. Ce făceau?
Normal că oamenilor puțin le păsa de problemele comunismului, ei nu aveau cum să supraviețuiască.
Securitatea însă n-a putut să sară peste propria umbră, deși avea toată informația pe masă. Iulian Vlad avea în decembrie ’89 cartografia României. Putea să spună cu precizie care sunt problemele și să le anticipeze.
Eu nu reușesc să înțeleg schizofrenia care provenea din natura regimului totalitar în care Securitatea nu era doar un serviciu de informații clasic, era poliție politică, cu rolul să facă represiune și să apere partidul, nu doar să îl informeze.
Existau cazuri în care ofițerii din Securitate îi ajutau pe cei din fabrici, cu materie primă, cu mâncare, atât de disperată era situația. Dar aceasta nu era regula.
Securitatea a urmat linia partidului, o chestiune schizofrenică. Vă dați seama că în anii aceia Securitatea urmărea, făcea dosare, inclusiv penale, trimitea oamenii în judecată pentru lucruri pe care Securitatea însăși le menționa în rapoarte.
Adică tu spui în rapoarte că oamenii nu au mâncare, dar îi urmărești pe cei care spun că nu au mâncare. Nu mint, dar nu au voie să spună. Regimurile totalitare creează indivizi schizoizi.
Versiunea aceasta despre Securitate e mai rea decât cea pe care o știam. Nu doar că te urmărea, te teroriza și iți baga frica în oase. Securitatea era mai mult. Ea știa realitatea și prefera ca în baza acestei realități să facă tot ce a făcut. Ştia că în realitate totul e greşit, dar făcea totul pentru a menţine şi apăra sistemul greşit.
A ajuns să tragă în oameni care au ieșit în stradă pentru mâncare despre care știau că nu există. Și nu toți securiștii trăiau împreună cu nomenclatura de partid, unii trăiau și ei în blocuri unde li se lua curentul și căldură, nu aveau gaze. Vedeau şi ei cozile.
Nivelul de schizofrenie ca să pună mâna pe arme în 1989 este fantastic și îl vedem până azi la rezerviștii Securității care continuă să afirme că nu erau vinovați de nimic, că respectau și ei niște ordine, iar situația nici măcar nu era așa rea.
Securitatea nu a reușit să iasă din propria ei mitologie. Știau că la Brașov e o problemă veche, de ani de zile existau rapoarte despre dezastrul de la fabrica de camioane, dar au preferat să creadă că erau puși de legionari, de Radio Europa Liberă.
Și, totuși, știind realitatea dramatică, cum de Securitatea nu a simțit nevoia să pună radarul pe zonele marginale?
Pentru că nu se așteptau la o contestare în masă. Era liniștită în privința capacității de revoltă a oamenilor. S-au culcat pe o ureche.
După anii ‘50-’60, când toată opoziția a fost lichidată, ei nu prea aveau decât amenințările venite din exterior și câte un contestatar ici-colo. Dincolo de cazurile individuale, în opinia lor, marea masă era sub control. Cum a spus Iulian Vlad în decembrie 1989, când a fost informat de ceea ce se întâmplă la Timișoara: gloata nu se revoltă.
Deci o eroare de evaluare.
Da, pentru că erau conștienți de potențialul exploziv al situației, generat de nemulțumiri, dar nu credeau că oamenii vor capătă curajul să iasă efectiv în număr mare, adică în masa.
Au încercat ei să se pregătească pentru o reeditare a ceea ce s-a întâmplat la Brașov. Dar era imposibil. Când ieșeau mii de oameni de pe platformele industriale, cum să îi oprești?
Era un cerc vicios: dacă Securitatea spunea că situația nu mai poate fi controlată într-o fabrică se duceau la partid, care nu avea ce face, se ducea mai departe la Nicolae Ceaușescu care începea să urle, dădeau afară directorul sau vreun ministru, în cazuri mai importante, și considerau situația rezolvată.
Dar problemele erau sistemice și numai Nicolae Ceaușescu le putea rezolva, iar pentru Nicolae Ceaușescu ele nu existau. Cercul vicios perfect: toată lumea știa că lucrurile sunt proaste, dar cel care spunea că sunt proaste era băgat la pușcărie.