Securitatea, ca un zid în calea adevărului. De ce sistemul de justiție funcționează încă în interesul torționarilor? Interviu video

Securitatea, ca un zid în calea adevărului. De ce sistemul de justiție funcționează încă în interesul torționarilor? <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu video </span>

Andrei Ursu este fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în anul 1985, în urma torturilor. Începând cu anii ’90, Andrei Ursu începe o cruciadă juridică prin care încearcă să afle adevărul despre moartea tatălui său și să obțină în instanță pedepsirea vinovaților. 

Unul dintre procese continuă și azi, fiind în faza de apel la Înalta Curte de Casație și Justiție, după ce anchetatorii disidentului Gheorghe Ursu, angajați ai Securității în acea perioadă, au fost achitați de o judecătoare anul trecut.

În această călătorie de peste 30 de ani, Andrei Ursu descoperă că Securitatea, aparatul represiv din perioada dictaturii ceaușiste, n-a răspuns niciodată în fața legii, a victimelor și a istoriei, reușind să se disemineze în întreaga societate, să modifice realitatea, sistemul politic și pe cel juridic, să rescrie, în final, adevărul istoric, astfel încât să nu poată fi făcută niciodată responsabilă ca instituție, iar torționarii ei să scape nepedepsiți.

Domnule Andrei Ursu, ce reprezintă acest proces de crimă care ține, sub o formă sau alta, de aproape 30 de ani?
2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Este un proces, bineînțeles, care are o natură personală. E vorba de tatăl meu. L-am iubit foarte mult și, acum, evident, caut dreptate pentru el. Acest lucru mi se pare un imperativ elementar.

Cred că oricine ar fi trecut printr-o astfel de experiență ar fi procedat la fel. Cunoscând ce a făcut tatăl meu, cunoscând gesturile de curaj, de verticalitate din acea perioadă de rușine și umilință pentru poporul român, perioada Ceaușescu, când cultul personalității devenise din ce în ce mai obscen, tatălui meu îi era pur și simplu rușine că nu se face nimic și căuta mijloacele să facă ceva.

Era unul dintre laitmotivele din jurnalul său. Avea această conștiință că trebuie să se ridice. Ne uitam cu toții în jur în vremea aceea. Ne uitam că în Polonia și în Ungaria erau mișcări anticomuniste.

În Uniunea Sovietică începuse o anumită deschidere, se vorbea de glasnost (deschidere) și perestroika (schimbare). România era din ce în ce mai sufocată de Ceaușescu. Lumea îl ura. Știau toți că duce țara de râpă, că e un dictator incompetent și grandoman pe care trebuia să-l aplaudăm.

Tatălui meu îi era cel mai groază nu de mizeria materială în care fusese adusă țara cât de mizeria morală. Faptul că fusese pervertită fibra morală a acestei țări.

De ce credeți că sistemul de justiție din România nu a reușit să facă lumină în acest caz de tortură și crimă?

Într-adevăr, Securitatea a controlat tot ce s-a întâmplat în arestul Miliției de la Rahova, loviturile fatale și bătăile cele mai dure, cele care au dus chiar la moarte, cele prin care securiștii încercau să obțină de la Gheorghe Ursu date despre prietenii lui și, mai ales, să-și renege scrisorile trimise la Europa liberă.

Texte în care-l acuza pe Ceaușescu de crimă, loviturile, bătăile fatale au fost administrate în birourile de anchetă ale Securității. În celula din arestul Miliției era într-adevăr interogat din nou și bătut de informatorii Miliției. Dar el era luat zilnic de către Securitate și anchetat.

Marin Pîrvulescu (n.r. fost anchetator al Securității, inculpat în proces) venea la ușă, era o trecere comună între cele două clădiri, Direcția Cercetări Penale a Miliției și Direcția Cercetări Penale a Securității.

Citiți și: Uciderea disidentului Gheorghe Ursu – un proces al comunismului fără sfârșit, fără vinovați și fără speranță

Venea Pîrvulescu, anchetatorul principal al tatei, și îl lua de acolo. Alteori era trimis un subofițer de la Securitate, folosind ușă comună dintre cele două clădiri. Existau mai multe căi de acces, accesibile exclusiv celor din Securitate.

Mulți martori au spus în timpul proceselor că aceste uși nu puteau fi folosite de către angajații Miliției.

Anul trecut, un judecător de la Curtea de Apel București îi achită  pe anchetatorii Securității care l-au torturat pe tatăl dumneavoastră, și scrie o motivație halucinantă a acestei decizii.

A fost o mare dezamăgire, sincer. Aveam ceva speranțe în legătură cu decizia, procesul durase trei ani. Nu-mi dădusem seama, efectiv, de poziția doamnei judecător Mihaela Niță.

Am avut senzația pe parcurs, că, aparent, dorea să ofere o imagine de imparțialitate. A văzut și a audiat în cei trei ani martori care au venit și care au spus că Gheorghe Ursu a fost bătut pe motive politice pentru scrisorile trimise la Europa liberă și că fusese bătut de inculpați (Pîrvulescu și Hodiș, inculpați în proces).

I-au identificat, i-au spus numele lui Pîrvulescu, gradul, faptul că l-a anchetat pe Gheorghe Ursu și în stare de libertate, iar, acum, când fusese închis, îl ancheta iar. Erau foarte multe elemente, mărturii și probe materiale.
Gheorghe Ursu a murit în urma torturii în data de 17 noiembrie 1985 pentru că a avut curajul să corespondeze cu postul de radio Europa Liberă și să arate efectele dictaturii Ceaușescu

Tatăl meu a fost anchetat în octombrie și noiembrie 1985 în birourile lor. A dat declarații în fața lor și, la dosar, avem declarații semnate de tatăl meu, în fața lor, cu semnăturile inculpaților alături.

Nu aveau cum să mai întoarcă realitatea, cum să existe dubii, cine au fost autorii bătăilor, mai ales că martorii spuneau că era adus de la anchetă de către Pîrvulescu cu urme vizibile de bătaie.

Nu se mai putea ține pe picioare. În ultimele zile, era adus în pătură. Nu mai putea merge. Trebuia susținut de gardieni sau târât cu pătura.

Dumneavoastră ați făcut, la un moment dat în 2014, greva foamei, efectiv, pentru începerea acestui proces împotriva angajaților Securității care l-au torturat pe tatăl dumneavoastră. De ce a fost nevoie de un gest extrem pentru a declanșa rotițele sistemului de justiție?

Sincer și pe scurt, din cauza conivenței dintre noile autorități juridice și fosta Securitate. Au fost penetrați, infiltrați. Procuratura Militară a fost loială Securității cred că până și în ziua de azi, din păcate, asta e senzația mea.

În Dosarul Revoluției, observ același lucru. E un lucru foarte grav ce se întâmplă. Mulți dintre ei au rămas în cultura care s-a menținut în acele instituții, au rămas tributari influenței Securității.

Le-a fost frică. N-au vrut să se bage, să-i ancheteze pe securiști ani de zile. Am făcut plângere împotriva celor doi torționari în toți anii și până în 2007, 2010, 2012, 2014, plângerile mi se întorceau cu NUP (n.r. Neînceperea Urmăririi Penale). Plângerile erau respinse de la cele mai înalte nivele din procuratură.

Nu-mi pot explica asta decât că le-a fost frică să se lege de ei. Din păcate, a fost foarte ciudată hotărârea judecătoarei Mihaelei Niță. Văzuse toate aceste probe și părea că le înțelesese efectiv din dezbatere.

Era evident că aveam de-a face cu un asasinat politic în condițiile unei represiuni generalizate din perioada dictaturii Ceaușescu împotriva opozanților. Nu se acceptau opozanți.

Până și inculpatul Pîrvulescu, în instanță, când i s-a citit un răspuns, o declarație a tatălui mei din dosarul penal în care spunea că refuză să dea numele prietenilor care l-au ajutat să trimită scrisoarea la Europa Liberă, a avut un moment de orgoliu în care a spus „nimeni nu a refuzat așa ceva”. Nu-și recunoștea propria consemnare a declarației.

„Dacă mi-ar fi spus așa ceva un anchetat aș fi avut probleme cu șeful meu”. Adică Securitatea nu accepta niciodată refuzul colaborării de la un anchetat. Și evident dacă un om chiar mergea pe calea asta a refuzului cum a fost tatăl meu și nu accepta să-și toarne prietenii, nu accepta să-și renege scrisorile la Europa Liberă, atunci suferea în consecință.

În fața aceleiași judecătoare, unul din martori a recunoscut că dacă Gheorghe Ursu ar fi făcut ce-i cereau anchetatorii ar fi fost liber, ar fi fost în viață. Aceste lucruri, judecătoarea Mihaela Niță le știa și faptul că a întors decizia cu 180 de grade mi s-a părut surprinzător.

În motivare a copiat cuvintele apărării torționarilor. A folosit în motivarea ei, efectiv, cuvintele folosite de securiști pentru mușamalizare, pentru dezinformare, pentru schimbarea naturii cazului.
În acea motivare sunt câteva lucruri paradoxale din punctul meu de vedere. Judecătoarea recunoaște că victima a fost anchetată, torturată, lovită, dar spune că nu-i poate condamna pe autori pentru că nu există un astfel de precedent. Ce altceva v-a mai șocat în acea motivare?

Este interesant că mi-ați adus aminte această logică a absurdului cum că nu există precedent. Până la urmă, se prevalează tocmai de această problemă a justiției române. Ei au blocat justiția în ce privește crimele comunismului. Cum adică nu există precedent?

Dar Dosarul Brașov, suferința altor disidenți bătuți, ajunși în spitale de psihiatrie, disidentul Vasile Paraschiv, torturat cu bestialitate. Jurnalistul Petre Mihai Băcanu a fost și el bătut.

Și culmea e că acesta din urmă fost bătut și torturat de același torționar care l-a anchetat și pe tatăl meu. Era specialist. Nici acestora nu li s-a făcut dreptate, mergând până la Revoluție. Totul trenează pentru că mulți dintre ei au rămas în structurile de forță ale statului.

Procuratura Militară a reușit să realizeze un rechizitoriu al Dosarului Revoluției care a fost respins în camera preliminară și n-a mai intrat pe rolul instanței.

Care la rândul lui, iertați-mă, trebuie să spun lucrul acesta, rechizitoriul e o făcătură. În acel dosar scapă cei care au tras și înainte și după 22 decembrie.

Recent am publicat o carte împreună cu doi colaboratori, istoricul Mădălin Hodor și un istoric american care de 30 de ani studiază revoluția din România. Este evident că Securitatea a tras în oameni după 22 decembrie. Era conform unui plan pe care-l aveau și l-am prezentat în volumul “Trăgători și mistificatori”.

Acolo e un dosar cu probe concludente care toate duc către faptul că a existat un plan al lui Ceaușescu prin care Securitatea urma să-l readucă la putere. Acesta purta numele de „planul luptei de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic”.

Ei bine acești oameni, securiștii care au tras, inclusiv, cei de la Direcția a VI-a cercetări penale care l-au torturat pe tatăl meu, au rămas toți în funcții. N-au depus armele pe care le-au folosit în timpul revoluției. Când le-au depus, abia în ianuarie, le-au predat cu mii de gloanțe lipsă. Asta am descoperit recent.

Un medic dezvăluie cum au murit pacienţii din lipsă de tratament, în timp ce Spitalul Colentina merge în gol. Detalii cutremurătoare despre erorile și minciunile Covid – Interviu video

În carte, lucrăm și la volumul doi, există foarte mult material documentar care demonstrează că au rămas cu armele, cu pozițiile, cu dosarele și au revenit chiar la lucru, de multe ori, pe aceleași dosare, începând cu data de 12 ianuarie 1990. În aceeași perioadă, celor din Direcția a VI-a li s-au dat legitimații de procurori militari.

Gheorghe Diaconescu, fostul șef al procurorii militare, care a participat la acoperirea represiunii de la Timișoara, inclusiv a operațiunii “Trandafirul”, cea de ardere a cadavrelor timișorenilor uciși la morga din București, același Gheorghe Diaconescu le-a dat legitimații de anchetatori acestora pe cauza Revoluției.

Și-au schimbat uniforma și au făcut anchetă, bineînțeles, că au mușamalizat tot, au ascuns gloanțe, au ascuns cadavrele celor uciși cu gloanțe speciale de calibru 5,6, care erau doar în dotarea Securității.

Avem un material probator covârșitor aș spune în această carte care arată cum s-a ajuns aici. Avem așa un mare semn de întrebare despre cine a tras în noi după 22. Din dosar nu se înțelege nici măcar dacă a fost o revoluție spontană, curajul poporului român din acel moment, săturat de mizerie, de îngenuncherea în fața dictaturii.

Cine ne-a îngenuncheat? A fost instituția de forță de care ne-a fost frică. Ei bine, asta s-a uitat din păcate. Sigur, au avut foarte mulți informatori, mulți dintre ei și în presă.

Au fost oameni care abia acum, încet, încet, am descoperit prin CNSAS că au fost oameni, de fapt, informatori ai Securității care în anii ’90 le-au susținut cauza, Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu, Alex Mihai Stoenescu, un autor care s-a lansat cu zeci de cărți pe tema Revoluției, mistificată, însă omul acesta a fost turnător la Securitate și nu un oarecare, ci unul care a băgat oameni la pușcărie.

A fost condamnat în civil pentru poliție politică. Acești oameni au acreditat aceste noi narațiuni ale Revoluției și represiunii, au deghizat practic represiunea din timpul lui Ceaușescu astfel încât am ajuns astăzi la torpilarea acestor dosare, la neînțelegerea istoriei noastre și, din păcate, și în cazul nostru, la o influențare a judecătorilor. Până acolo s-a ajuns.

Ce speranțe aveți pentru apelul de la Înalta Curte de casație și Justiție?

Am ceva speranțe. Mai sunt mulți martori de audiat. Până acum au avut curaj. Au rămas pe poziții.

Au spus ce-au văzut. Martori care l-au văzut pe Pîrvulescu când îl scotea pe Gheorghe Ursu din celulă. Au văzut cum era adus bătut de la anchetă. A fost identificat atât prin semnătură cât și prin bonul de scoatere din celulă. Lucruri evidente factual.

De asemenea, speranța este ca în sfârșit o instanță să se lămurească. Noi sperăm că sunt lămuriți, că sistemul comunist a fost unul criminal, că a fost criminal și după anul 1965 (n.r. venirea lui Ceaușescu la putere). Nu este adevărat că după 1965, atunci când a existat o anumită liberalizare, n-a mai existat violență. Sunt martori, disidenții de la Aiud și mulți alții.

Au fost oameni bătuți crunt, oameni dispăruți și așa mai departe. Au fost mii de oameni opozanți ai regimului comunist, dar necunoscuți pentru că Nicolae Ceaușescu a deghizat represiunea sub acoperirea Miliției, a bolilor psihice, totul ca să nu apără situați cum că dictatorul ar avea opoziție.

Era nebunia asta a lui că e cel mai iubit fiu al poporului. Securitatea a avut rolul de a-i alimenta nebunia asta și, în consecință, nu trebuia să existe opoziție. Însă ei știau că există și, aici, revin la acea rușine care ne-a fost mereu pusă în cârcă, faptul că noi, românii n-am protestat împotriva lui Ceaușescu, nu ne-am opus regimului.

În realitate au fost mii de oameni care s-au opus. Am scris un studiu în acest sens despre “Discernământul politic și juridic al Securității”. Acesta era numele de cod al deghizării opoziției și represiunii. Opozanții politici erau ascunși în cazuri de drept comun sau transformați în nebuni, borfași, în orice alt caz de individ cu frustrări personale.

Deci niciunul nu trebuia să apară cum că ar avea o poziție de principiu. Au fost mii de astfel de cazuri. Multe au rămas necunoscute. Lucrăm acum la CNSAS, colegii de acolo au făcut o treabă extraordinară și m-au ajutat să public acest studiu, și continuăm să lucrăm.

Am consultat sute de dosare din care rezultă că Securitate a făcut asta la ordinul lui Ceaușescu în mod programatic. Aceasta era misiunea lor. Trimestru de trimestru, în ședințe, se lăudau cum au reușit să soluționeze cazuri politice sub acoperirea Miliției. Exact asta era sintagma pe care o foloseau.
Celule de anchetă, modalitatea de anchetă, între Miliție și Securitate a existat o graniță foarte subțire, mai ales când venea vorba de disidență politică. Credeți că o decizie de condamnare a torționarilor din Securitate, cei implicați în uciderea disidentului Gheorghe Ursu ar putea schimba cumva peisajul juridic din România. Am putea să ne recuperăm trecutul, să-l privim, iar victimelor să li se facă dreptate?

Aici este chiar miza și cum ar veni, ne întoarcem la prima întrebare. Da, e important să începem să spargem acest zid al tăcerii. Ar crește cumva încrederea societății în justiție.

Până acum, justiția a mers prost și în alte direcții, și în cazurile de corupție și în administrație, iar sistemul politic a reprezentat un spațiu de mare neîncredere pentru populația României tocmai fiindcă nu s-a făcut dreptate.

Dreptatea, pe lângă misiunea ei esențială de a nu repeta o greșeală periculoasă pentru societate, are și rolul de a da încredere oamenilor că faptele îngrozitoare vor fi pedepsite astfel încât să descurajeze și să spargă această impunitate de care s-au bucurat cei din fosta Securitate.

A început transferul de putere în Rusia. Cine îl alege pe succesorul lui Putin și cât de periculos e Navalnîi – Interviu video cu Armand Goșu

Suntem mândri că am scăpat de dictatură, dar nu putem să recunoaștem, din păcate, din cauza mistificării care s-a produs cu privire la acel regim, că am avut un moment de curaj însă după aceea securiștii au rămas la butoane, la cârma societății în mare parte, infiltrați în toate partidele politice, în sfera economică și, din păcate, cel mai rău în sistemul de justiție. Dacă s-ar face pasul ăsta am putea spune că în sfârșit ne-am mântuit de frică.

Poate că Justiția și această instanță condusă de judecătorul Ionuț Matei va avea curajul să-i condamne pe cei care au subjugat poporul timp 25 de ani sub Ceaușescu, dar și după.

Au trecut 30 de ani de la Revoluție și 35 de ani de la uciderea tatălui dumneavoastră. A apărut o nouă generație. Sunt alte mijloace de comunicare, s-a schimbat întreaga societate. Cum credeți că e afectată generația tânără de lipsă dreptății care a devenit cronică după 1990 în ce privește condamnarea comunismului. Cum credeți că ar trebui să se raporteze la ceea ce s-a întâmplă acum?

În timp ce vorbeați despre generația tânără, mi-am amintit despre acest film de două ore, un videoclip de pe site-ul Zaiafet, frecventat în principal de tineri. L-am descoperit recent, iar echipa Zaiafet a făcut un film despre cartea “Trăgători și mistificatori”, iar filmul se numește „Cine a tras la Revoluție?”

Film realizat pe baza cărții „Trăgători și mistificatori” în care se răspunde la întrebarea care bântuie de 30 de ani mintea românilor – Sursa: Zaiafet / YouTube

Ce e important la acest video e că realizatorii au înțeles mecanismele dezinformării Securității și cum Securitatea a reușit să camufleze rolul pe care l-a avut și să-și păstreze prerogativele și pozițiile, să controleze narațiunea, inclusiv pe cea revizionistă a regimului comunist.

Acest film, am avut surpriza recent să descopăr, a fost vizionat de un milion de utilizatori, un subiect pe o temă istorică și arid din punct de vedere al prezentării – sunt probe, mărturii și citate.

Ei bine, tinerii de fapt vor să audă această poveste, vor să înțeleagă istoria. Nu sunt plictisiți de amintirile bătrânilor și de ce oribil era pe vremea aceea. Din păcate, ei au fost pur și simplu dezinformați. Din zece mii de comentarii cât are acest film, e foarte interesant, mulți spun că e o lecție de istorie.

Această lecție trebuie să ni se predea la școală, mai cer ei. Tinerii simt nevoia să audă adevărul despre represiunea la care am fost supuși noi, generația noastră.

Nevoia de adevăr a rămas și să sperăm că va răzbi. Vom ajunge în sfârșit prin cercetările pe care le facem, prin ajutorul pe care o să ni-l dea Institutul de Cercetări a Crimelor Comunismului, care o să ia foarte în serios în discuție crimele de la Revoluție și o să se canalizeze și pe crimele din anii ’80 mai mult astfel încât să se poată face plângeri penale și să se ajungă în sfârșit la dreptate în Justiție. Dacă Justiția dă o sentință, păi, aia rămâne și, poate, în felul acesta vom avea un punct de referință.

Pe parcursul acestor ani ați fost atacat dumneavoastră și memoria tatălui dumneavoastră în diferite feluri. S-a indus cumva pe tot felul de canale că a fost chiar informator. De ce credeți că acest proces de crimă a disidentului Gheorghe Ursu a fost atât de important încât s-a încercat prin toate mijloacele posibile să fie tergiversat, iar vinovații să nu fie pedepsiți?

E principiul dominoului. Dacă acest caz cade, dacă se demonstrează crima și tortura, violența Securității în slujba lui Ceaușescu, motive politice, va fi clar că l-au slujit și l-au adulat și i-au alimentat acea nebunie, paranoia, în care supunea acest popor, ei bine pentru ei foarte important era să-și spele imaginea. era greu să trăiască un grup de oameni cu atâta putere în trecut cu stigma urii poporului.

Ei au vrut să-și schimbe imaginea, să se justifice, în primul rând să-și asigure impunitatea. Deci a fost important, dacă dosarul Ursu era rezolvat în instanță și erau condamnați unii dintre membrii Securității se deschidea poarta către condamnări ale sute de alți securiști care au bătut sistematic în toate securitățile județene, în direcțiile de cercetări penale, în USLA, la Revoluție, în revolta de la Brașov, anchetarea brașovenilor, au fost sute de securiști implicați acolo, la Brașov. Bătuți sistematic, în mod sălbatic, legați în cruce.

Erau procedee pe care unele dintre victime le-au numit medievale. Securitatea s-a purtat crâncen și sălbatic cu disidenții tocmai pentru a induce frica.

Ceaușescu era obsedat de prevenție, să nu se audă în Occident că are opoziție. Și atunci când prindeau pe câte unul trebuia bătut, trebuia convins, influențat, cum o fi, cum n-o fii, numai să recunoască vina că a făcut-o de fapt ca un act de vandalism, din alte motive, astfel încât să nu mai facă alții.

Și, acum, printre metodele lor, mai era dezinformare, bineînțeles, era și compromiterea și defăimarea că ați adus vorba că s-ar fi lansat și această legendă că tatăl meu a fost informator.

Avem chiar mărturii într-un dosar că i s-a propus tatălui meu  atunci când era anchetat. A refuzat atât de vehement, încât ofițerul care i-a propus trocul respectiv nici n-a mai încercat și a plecat foarte supărat. Asta e o mărturie în dosarul nostru.

Pentru ei era important să defăimeze, să compromită, acestea sunt cuvintele lor, metodologia, pe de-o parte ca să dovedească că de fapt că nu erau opozanți autentici, pe de altă parte să “destrame anturajele”, altă terminologie securistă astfel încât să nu se coaguleze acea masă critică de opoziție.

Ceaușescu era obsedat să nu existe astfel de grupuri. Era o relație simbiotică între Iulian Vlad, șeful Securității, și Ceaușescu.
De-a lungul anilor, am văzut că deciziile parțiale care s-au dat în acest proces au fost bine împărțite. Am avut milițienii care au fost, cumva, condamnați până la urmă, deși n-au ispășit pedepsele decât într-o mică măsură. Informatorii care au fost și ei condamnați, presați să-și asume crima și cei din Securitate care au fost iertați. Chiar și privind aceste decizii parțiale, date de-a lungul anilor, vedem o anumită ierarhizare, limitare, împărțire pe categorii a celor care s-au asociat să-l ucidă pe tatăl dumneavoastră. Ce ne spune această observație?

Instinctul dumneavoastră e corect. Ne spune foarte multe. Securitatea a rămas deasupra. Și nu numai atât, dar a reușit să-și acrediteze metodologia sub Ceaușescu, să lucreze sub acoperirea Miliției, iar apoi să dea vina pe Miliție, pe informatori, pe alții decât Securitatea, pe cei care-i foloseau, astfel încât instituția să rămână cu mâinile curate, și să-și asigure, până la urmă, privilegiile, pozițiile.

Ei au rămas în SRI, au rămas în SPP, în doi și-un sfert, în Jandarmerie, multă vreme. Deci au rămas în instituțiile de forță, plus cei care au intrat în politică și așa mai departe.

A fost o rușine că USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), care a tras la Revoluție, mulți dintre ei au fost transformați în eroi. Ceaușescu a folosit teroriști după cum se știe împotriva Europei Libere, au fost antrenați aici în România de către USLA.

Dintre ei sunt cei care au tras la Revoluție. Cel mai bine antrenați erau pregătiți pentru acea luptă de rezistență și și-au asigurat ulterior, imediat, s-au mușamalizat acțiunile lor și au intrat imediat în SRI și în unitatea de luptă antiteroristă a noului regim. Practic noul regim s-a folosit de ei. I-a luat în brațe.

Era mai bine cu ei decât fără și în felul acesta s-a creat mitul că ei au fost o instituție profesionistă și că nu au comis de violență în slujba lui Ceaușescu. Aici este miza impunității întregului aparat represiv și, până la urmă, că au dat vina pe Miliție a făcut parte din același plan pe care l-au avut. Să mistifice represiunea.   


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, 👇 dă-ne un like. 💖