O tânără de 29 de ani, din Ucraina, care locuiește la câțiva kilometri de centrala nucleară de la Zaporojie, controlată acum de armata rusă, ne-a povestit cum este viața de zi cu zi a locuitorilor, cum se descurcă și ce gânduri are.
Între două nopți în care fuge să se adăpostească de bombe, în timpul zilei, Tamara lucrează în domeniul IT, iar prin mica ei afacere cu cărți poștale trimite vederi semnate de copii orfani pentru soldații care luptă pe front să apere Ucraina.
A încercat să plece, dar sutele de mașini pline cu oameni disperați să ajungă la benzinărie au întors-o din drum, iar acum străzile nu mai sunt sigure pentru a fugi din calea războiului, care macină deja de 17 zile frumoasa și draga ei țară.
Așa că a rămas acasă, unde fiecare face tot posibilul pentru a supraviețui cu toții încă o zi. Ea este „apărătoarea acoperișului” blocului, are grijă să nu fie marcat de ruși pentru a fi țintit apoi de bombardamente, în cazul în care inamicul ar găsi un motiv pentru a irosi acolo o bombă, împreună cu viețile locatarilor.
Cum simt războiul cei care n-au plecat din Ucraina
„Conexiunea la Internet în orașul meu e bună. Sunt extrem de norocoasă, pentru că sunt într-o oarecare siguranță în aceste zile și chiar am putut să lucrez și să fac rost de mâncare”, ne povestește Tamara, în grupul de WhatsApp creat de un prieten comun, pentru a-i duce povestea mai departe și pentru a arăta lumii întregi cum se vede războiul din interior.
„Eu sunt în siguranță, dar foarte mulți copii au murit și orașele noastre sunt într-un atac continuu. Centrala nucleară e la o oră de mine, unde rușii și-au făcut bază militară… auzim că nu le dau pauză muncitorilor de la centrală, aceștia ne trimit mesaje că sunt atât de obosiți încât deja se tem că ar putea să facă greșeli ei înșiși (care să producă o tragedie - n.red.)”, ne spune ea, într-o conversație desfășurată pe parcursul mai multor zile.
”Această poză este din curtea mea, băieții fac cocteiluri Molotov”, spune tânăra IT-istă din Ucraina, pentru SpotMedia.ro.
Ascunși în spatele zidurilor pentru a supraviețui, oamenii fac însă tot mai greu rost de mâncare.
„Aceasta e poza din cea de-a 12-a zi de război. Eu mă aflu într-o regiune centrală, dar chiar și așa, două zile nu am găsit mâncare în supermarketuri. Într-o zi am cumpărat o grămadă, dar nu vă puteți imagina cum.
Avem un chat pentru toată clădirea și unul dintre vecini a scris că se găsesc cartofi și carne la un supermarket din apropiere, tocmai au adus!
Am strigat către mama și am fugit, la propriu, către magazin.
Dacă altădată aș fi luat mașina, pentru că mi-era prea lene să mă duc până la supermarket și apoi să car toate cumpărăturile, în acel moment pur și simplu am fugit. Am luat cât am putut duce. Aproape 6 kg de cartofi și o varză, ceva carne și ceapă. Am făcut borș!
Nu vă puteți imagina cum s-a schimbat viața mea. Eram o IT-istă de succes, aveam și mica mea afacere, un magazin cu cărți poștale. Eram o fată normală și acum mă bucur să pot mânca borș. Nu restaurante de elită, nimic. Conservele sunt suficiente, acum”, povestește tânăra.
Nu toți au avut șansa de a se refugia într-o țară vecină
Inevitabil, am întrebat-o de ce nu a fugit din țară și ea, ca miile de oameni pe care îi vedem că trec granița, inclusiv spre țara noastră.
„Am vrut să fug imediat. Pe 24 februarie m-am trezit, pentru că mama țipa, am împachetat câteva lucruri și m-am urcat în mașină, să mă duc să alimentez. Nu vă puteți imagina ce era acolo. Strada mea era plină de mașini, pentru că benzinăria e aproape, în fața casei mele. Erau oameni panicați, era aglomerat și în supermarketuri, așa că mi-a fost teamă să mai umplu mașina și să pornesc la drum.
Nu sunt genul de persoană care se simte în regulă în aglomerație. Sunt mică, am doar 1,56 cm. Aș putea chiar să mor într-o busculadă.
Așa că m-am întors acasă și, în următoarele zile, am tot rugat-o pe mama să vină cu mine. Când, într-un final, am convins-o, era prea târziu. Străzile sunt foarte periculoase acum. Deja circulă filmulețe cum sunt uciși oameni pe străzi”.
Ar putea încerca să plece, dar a decis că e mult mai sigur să rămână acolo.
”Aș putea încerca să plec cu trenul. Dar nu este 100% sigur. Am un filmuleț făcut de tatăl unei prietene. Dacă aș fi plecat cu mașina, aș fi luat-o și pe fetița lor de 13 ani cu mine. Dar am rămas, așa că au plecat cu trenul. E o nebunie, oamenii stau pe jos sau în picioare ore întregi. Nici nu mai ai nevoie de bilete, trebuie doar să sari în tren.
Acum măcar sunt în apartament, deși în beznă totală, pentru că nu avem voie să aprindem luminile între ora șase seara și șase dimineața. Nici să ieșim nu putem”, spune ea.
Dintre cei rămași în calea atacurilor militare, oamenii desemnează câte un „apărător al acoperișului”, care verifică să nu fie semne pe acoperiș pentru aviația rusă.
„Eu sunt apărătoarea acoperișului nostru”, povestește Tamara.
„În prima zi, când am urcat pe acoperiș, am găsit o floare desenată. Le-am scris pe grup: 'Hei, vecinilor, floarea asta e ok?'. Am început să discutăm dacă ar trebui să chemăm poliția… vă puteți imagina panica”.
Curaj și suflet
Atât de multă lume le spune că sunt niște eroi, încât subiectul a devenit o glumă printre ucraineni.
„Ați auzit ultimele glume?”, ne întreabă tânăra.
„Se zice că, și dacă se termină războiul, cum vom putea să trăim lângă cei care au oprit tancurile sau le-au dat foc? Va fi imposibil să trăim lângă niște oameni așa puternici. Ați auzit de femeia care a aruncat cu roșii într-o dronă și a dărâmat-o? E poveste reală!”, spune ea amuzată.
Și pentru ei a fost 8 Martie, iar Tamara spune că nu s-a putut abține să nu facă un gest pentru mama ei.
„Niciodată nu am lăsat-o pe mama fără flori, așa că am cumpărat pe ascuns un buchet pentru ea. Mi-e rușine, într-un fel, că fac asta, pentru că trebuie să cheltuim bani pe lucruri mai importante, desigur… dar erau niște oameni care vindeau flori, așa ca am cumpărat”, povestește tânăra.
„Aici e mama mea. Nu am mai avut timp să fugim la adăpost și am decis să ne ascundem în baie. Eu veneam să îi spun că s-au oprit alarmele, dar ea deja adormise. (...)
Pentru amuzament, i-am pregătit și o carte poștală. Cine zice că nu mai avem umor, chiar dacă e război?”, spune Tamara.
”Iar astăzi voluntarii vor trimite cărțile mele poștale către orfelinate, iar copiii vor scrie pe ele cuvinte frumoase pentru soldații noștri”.
„Recunoașteți poza de sus? Este statuia Patria Mamă din Kiev”, spune ea.
După câteva zile...Tamara ne-a scris din nou
„Azi-noapte a trebuit să fugim de două ori să ne adăpostim. Bine că azi e sâmbătă și am putut să dorm ziua”, povestește ea.
Tamara ne-a povestit cum a reușit, încă o dată, să facă rost de câteva alimente.
”Acesta este supermarketul Slipo, cel mai mare supermarket din zona mea”.
„Unul dintre hipermarketurile din apropiere a anunțat că începe să livreze alimente. În aceeași zi am comandat mâncare pentru noi de aproape 100 de dolari.
A doua zi, m-a sunat responsabilul cu ambalarea și țipa la mine că rafturile sunt aproape goale și că nu au nimic din comanda mea. A propus, totuși, să pregătească un pachet cu ceva, orice, din ce au în magazin. La alegerea lui.
Am fost de acord, pentru că nu știm niciodată când ar putea exista ceva pe rafturile supermarketurilor din apropiere.
Așa că ieri ne-au adus alimente de 30 de dolari (nici nu au putut cheltui cei 100 de dolari ai mei): făină albă, ulei, oțet, trei conserve de pește, o cutie de ciuperci, două pachete de paste și niște ovăz. Ah, și Pepsi cu aromă de mango (nici nu știam că există așa ceva). (...)
Azi s-a deschis o cafenea în orașul meu, pare ceva imposibil! Trebuie neapărat să ajung acolo”, spune Tamara.
Un mesaj pentru Occident, pentru NATO?
„Am multe de spus, mai ales despre alegerea de a nu închide spațiul aerian. Ați văzut câți copii au murit sau au fost răniți? Doar pentru că voi, după ce v-ați luat micul dejun și v-ați sărutat copiii pe frunte, ați decis să lăsați spațiul aerian deschis, pentru că nu suntem în Alianță.
I-ați văzut pe soldații ruși? Sunt copii de 17-22 de ani. Cine poate fi sigur că, nefiind tocmai copți la minte, nu vor arunca în aer centrala noastră nucleară de șase ori mai puternică decât Cernobîl? Și ce veți mai spune când fiul sau fiica voastră va muri încet din cauza radiațiilor care vor acoperi întreaga Europa? 'Scuze, puștiule, tati a făcut o mică greșeală'.
Eu sunt la doar o oră distanță, măcar voi muri repede.
Cât de riscant e că rușii au pus mâna pe centrala de la Zaporojie?
„Nu sunt un politician, sunt om de IT, o fată care face software, dar aș putea răspunde cu o altă întrebare: Credeți că teama că Putin va apăsa efemerul buton la un moment dat împotriva tuturor teritoriilor care îl înconjoară merită prețul vieților a peste 40 de milioane de oameni, care se află sub atacuri continue și, de asemenea, merită prețul pericolului care se află la o oră distanță de mine?
Deja nu mai e de glumă. Au tras în centrală. Sunt șase reactoare nucleare. Da, mult mai sigure, mult mai moderne, dar 1.500 de ruși sunt în acel mic orășel și oricare dintre ei ar putea apăsa pedala de accelerație a tancului mai repede decât ar putea Putin să apese butonul cu care ne tot amenință.
Așadar, voi, europenii, vă temeți atât de mult de un bătrân nebun încât ne condamnați pe noi toți la moarte?”