Unii au tras și au ucis civili. Alții au privit fără să intervină, au asistat la abuzuri, la jafuri, la umiliri sau la mușamalizarea unor crime. Acum, la luni după întoarcerea din război, unii soldați israelieni spun că nu suferă doar de traumă în sens clasic, ci de ceva mai greu de explicat: o ruptură morală profundă, sentimentul că au făcut, au permis sau au văzut ceva incompatibil cu valorile lor și că nu mai pot trăi liniștiți cu asta.
Într-un articol amplu publicat de Haaretz, mai mulți militari și rezerviști vorbesc despre ceea ce specialiștii numesc „rană morală”. Nu este doar frica specifică tulburării de stres post-traumatic, ci un amestec de rușine, vinovăție, dezgust, pierderea sensului și prăbușirea imaginii despre sine.
Yuval: programatorul care s-a întors din Khan Yunis convins că este „un monstru”
Yuval (toate numele din articol sunt pseudonime) are 34 de ani. A crescut în Ramat Hasharon, o suburbie a Tel Avivului, și a devenit programator.
Până recent lucra la una dintre cele mai mari companii de tehnologie din lume. Astăzi nu mai merge la serviciu de luni întregi, evită să iasă din casă, poartă hanorac ca să nu fie recunoscut și spune că îi este teamă, deși știe că este irațional, de o eventuală răzbunare.
Totul s-a rupt pentru el în decembrie 2023, în Khan Yunis, în sudul Fâșiei Gaza. Unitatea lui înainta spre centrul orașului, sub bombardamente continue. O dronă a semnalat „figuri suspecte”, iar soldații au pornit spre ele. Yuval povestește că a tras „ca un nebun”, exact cum fusese învățat în antrenamente. Când a ajuns însă la locul unde se aflau țintele, a înțeles că nu erau teroriști.
Era, spune el, „un bătrân și trei băieți, poate adolescenți”. Niciunul nu era înarmat. Dar trupurile lor erau sfâșiate de gloanțe. Șocul a fost urmat de tăcere, iar apoi de un gest care l-a urmărit și mai tare: comandantul batalionului a venit, iar unul dintre oamenii lui a scuipat pe cadavre. Yuval spune că a tăcut, deși era îngrozit, fiindcă nu a avut curaj să spună nimic.
Întors acasă, a încercat să revină la viața lui de dinainte. Colegii i-au făcut o petrecere, l-au aplaudat și l-au numit erou. El a simțit exact inversul. „M-am simțit un monstru.”
De atunci, rușinea nu a făcut decât să crească. Spune că nu suportă să se uite în oglindă, că a scos oglinzile din casă și că uneori simte că ar vrea doar „să se termine”.
„Nu există iertare pentru ce am făcut. Nicio ispășire.” „Poate că într-un fel vreau să mor, să se termine odată. Nu mă sinucid fiindcă i-am promis mamei mele, dar recunosc că nu știu cât mai pot continua așa.”
La două zile după interviul acordat Haaretz, Yuval a fost internat într-o secție de psihiatrie.
Maya: studenta la filosofie care nu mai poate scăpa de imaginea unui prizonier umilit
Maya trăiește în centrul Tel Avivului și studiază filosofia, cu interes special pentru Michel Foucault. În viața civilă, spune despre ea că merge la proteste, face voluntariat și se vede ca o persoană profund preocupată de morală. În timpul războiului a servit sute de zile în rezervă, ca ofițer de resurse umane într-un batalion de blindate.
Ea spune că între viața ei obișnuită și cea din rezervă s-a creat o ruptură totală: „două lumi diferite”, cu oameni diferiți și cu o altă versiune a ei însăși. În Gaza, afirmă, a fost expusă la moartea unor civili nevinovați și la fapte pe care, dacă le-ar fi citit într-un ziar înainte de război, le-ar fi condamnat imediat.
Un episod o urmărește însă mai mult decât toate celelalte. La un avanpost militar din sudul Gazei, soldații au observat cinci palestinieni care trecuseră o linie interzisă și se îndreptau spre nord. Comandantul a ordonat să se tragă masiv, deși nu era clar că ar fi fost înarmați. Patru dintre ei au fost uciși. Singurul supraviețuitor a fost închis într-o cușcă la avanpost, cu mâinile legate și la ochi.
Noaptea, povestește Maya, câțiva soldați au chemat-o la cușcă. Palestinianul părea înghețat de frig. Atunci, spune ea, unul dintre soldați a urinat pe palestinian, strigând că asta este „pentru Be’eri” și „pentru Nova”, două dintre locurile atacate de Hamas pe 7 octombrie. Ceilalți au râs. Maya spune că s-ar putea să fi râs și ea.
A doua zi, un interogator de la Shin Bet a stabilit că bărbatul nu avea nicio legătură cu Hamas și i s-a dat drumul. Dar pentru Maya, răul fusese deja făcut. După lăsarea la vatră, n-a mai reușit să se desprindă de imaginea acelui om neajutorat. Spune că făcea câte trei dușuri pe zi și că simțea permanent murdărie și ipocrizie.
„Imaginea neputinței lui nu mă lăsa.” „Gândurile mă rod constant – cum am putut să stau acolo și să nu fac nimic?” „Cum am putut eu, cineva care se crede moral, să merg mai departe ca și cum n-ar fi fost nimic? Și ce spune asta despre mine?”
Pentru ea, rana nu vine doar din ceea ce a văzut, ci și din faptul că nu a intervenit.
Yehuda: rezervistul care a izbucnit în plâns într-un muzeu din Madrid
Yehuda a servit și el într-un avanpost din Gaza, în rezervă, într-o unitate de intervenție rapidă pe vehicule Hummer. Înainte de război avea o viață obișnuită, iar după întoarcere a încercat, ca mulți alții, să meargă mai departe. Dar un episod văzut acolo a rămas blocat în el până când a erupt, mult mai târziu, într-un loc complet neașteptat.
Într-o noapte, spune el, un palestinian a reușit să ajungă aproape de avanpost. Când militarii au pornit spre el, omul și-a ridicat imediat mâinile. Era evident, spune Yehuda, că nu era înarmat. Totuși, un ofițer s-a apropiat, a așteptat câteva secunde și a tras în el fără niciun avertisment.
La întoarcerea în avanpost, Yehuda și alți ofițeri au privit imaginile filmate de o dronă. Un ofițer mai în vârstă a spus direct că este „crimă”, dar apoi totul a fost mușamalizat. Către comandamentul brigăzii s-a raportat că fusese ucis un terorist. Nu a existat nicio anchetă serioasă, nicio confruntare, nicio răspundere. Iar Yehuda a tăcut și el.
La două luni după aceea, a plecat cu soția lui la Madrid. Vizitau Muzeul Prado, iar el, care spune că nu se pricepe la artă, s-a trezit în fața unui tablou de Goya cu un om neajutorat, cu mâinile ridicate, în fața soldaților înarmați. Imaginea l-a lovit din plin. Spune că a început să transpire, că nu își putea lua ochii de la tablou și că apoi a izbucnit în plâns în mijlocul muzeului, fără să poată explica soției ce i se întâmplă.
„Era evident că nu era înarmat. Ofițerul s-a apropiat de el, a așteptat câteva secunde și pur și simplu a tras.” „Rușinea nu mă lasă.” „Cum am ajuns cineva care stă deoparte și nu face ce e corect?”
Întors în Israel, a promis că va merge la terapie.
Eitan: soldatul care spune că ce a văzut „i-a sfărâmat” imaginea despre armată
Eitan povestește despre un alt tip de experiență: nu o împușcare pe care n-a oprit-o, ci un interogatoriu brutal. Într-o casă din nordul Gazei, unitatea lui capturase un membru Hamas și a primit ordin să îl păzească până la venirea Unității 504, care se ocupă de interogatorii.
Eitan spune că a văzut și auzit aproape tot. La un moment dat, interogatorul i-ar fi dat jos hainele prizonierului, apoi ar fi prins cu bride de plastic penisul și testiculele acestuia, strângând tot mai tare de fiecare dată când omul nu răspundea. Țipetele, spune Eitan, au fost de neuitat.
De atunci, afirmă că urletele nu îi mai ies din minte. Dar rana e mai mare decât amintirea acelui episod. Pentru el, ceea ce s-a rupt este încrederea în imaginea armatei și în propria apartenență la ea.
„A sfărâmat tot ce credeam despre armată, tot ce credeam despre noi, despre mine.” „Dacă suntem capabili să facem ceva atât de cumplit fără ca civilii să știe, ce se mai întâmplă în beciuri? Ce alte secrete ascundem?”
Ran: ofițerul care nu a luptat în Gaza, dar a ajuns să nu mai suporte ce planifica
Haaretz arată că rana morală nu apare doar la cei care trag efectiv, ci și la cei care planifică, aprobă sau văd de la distanță. Ran a fost ofițer de rezervă în forțele aeriene, la cartierul general din Tel Aviv. Nu a petrecut nicio zi în Gaza, dar lucra într-o unitate care planifica lovituri aeriene.
După 7 octombrie, spune el, regulile privind victimele colaterale s-au schimbat complet. Se aprobau lovituri despre care se știa că vor ucide zeci de civili, uneori mai mult.
La început, furia și dorința de răzbunare l-au împins înainte. Dar treptat a apărut o disonanță imposibil de suportat: într-un moment planifica atacuri în care urmau să moară copii, iar în următorul mergea să mănânce un hamburger într-o stradă obișnuită din Tel Aviv.
Punctul culminant a fost când Israelul a rupt armistițiul cu Hamas și a lansat o noapte de bombardamente în care au murit sute de oameni, majoritatea civili. Atunci a simțit că nu mai poate continua.
„Nu mai puteam face parte din asta.” „Am simțit că dacă voi continua să servesc, aș trăda tot binele care mai era în mine, persoana care vreau să fiu.”
Întors acasă, n-a mai putut reveni la serviciu. Spune că a dezvoltat o obsesie pentru imaginile cu palestinieni morți și răniți și că încearcă în permanență să stabilească dacă a avut sau nu legătură directă cu ele.
„Psihologul meu îmi spune că pare că aleg să mă torturez singur. M-a rugat să mă opresc, dar nu pot. Simt că merit asta.”
O suferință diferită de PTSD
Specialiștii citați de Haaretz explică faptul că rana morală este diferită de PTSD. PTSD-ul este asociat în principal cu frica și reacția la un eveniment traumatic. Rana morală apare atunci când cineva face sau vede ceva perceput ca o încălcare gravă a propriilor valori morale. Ea vine cu vinovăție, rușine, dezgust, alienare, pierderea sensului și o criză de identitate.
Profesorul Gil Zalsman spune că vede astfel de cazuri la o scară mai mare decât oricând. Iar problema, potrivit articolului, este că nici statul, nici armata nu privesc direct acest fenomen. Oficial, Ministerul Apărării nu recunoaște diagnosticul de „rană morală”, iar armata preferă expresia „rană de identitate”.
Un ofițer din sistemul de sănătate mintală militară, citat de Haaretz, spune că această alegere nu este inocentă: mută accentul de pe ce au făcut liderii și unitățile pe psihicul soldatului.
„Dacă recunoaștem că mulți soldați suferă de răni morale, cum se potrivește asta cu clișeul despre cea mai morală armată din lume?”
Poate cel mai apăsător lucru din articolul Haaretz este că mulți dintre acești soldați nu vorbesc aproape cu nimeni despre ce trăiesc. Le este teamă că vor fi priviți ca slabi, trădători sau excluși din grupul lor. Așa că rămân singuri cu rușinea, cu amintirile și cu întrebarea care revine în aproape toate mărturiile: ce spune asta despre mine?