Cei trei judecători ai Înaltei Curți care au scris în motivarea unui proces istoric că Securitatea n-ar fi avut un „caracter sistemic” în anii 1980 au fiecare în jur de 50 de ani.
Se înțelege că și-au petrecut primii 15 ani într-o Românie totalitară, care arăta ca o mare închisoare și că erau prea mici pentru a înțelege cu adevărat lumea în care au crescut. Cei trei judecători Alin Sorin Nicolescu, Constantin Epure și Valerica Voica nu-și mai aduc aminte de acea perioadă sau n-au cultură istorică, dar dosarul pe care l-au elucidat era doldora de documente din arhive din care puteau afla cum arăta epoca.
„Mă simt umilită” de acești magistrați, a spus pentru DW poeta și militanta anticomunistă Ana Blandiana, explicând că „judecătorii nu și-ar mai fi permis să spună că regimul comunist a fost criminal doar până în 1965” dacă România ar fi avut o lege împotriva negării crimelor comuniste, așa cum are o Lege împotriva negării Holocaustului.
Contextul istoric interpretat greșit de Înalta Curte a dus la achitarea celor doi foști ofițeri de Securitate, Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, care l-au bătut și torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, arestat în septembrie 1985 și omorât în beciurile Securității două luni mai târziu. Era inginer la un Institut de proiectări din București (ISLGC) și era scriitor publicat în reviste literare și volume. A trimis două scrisori la Europa Liberă, una în care îl acuza pe Ceaușescu de iresponsabilitate fiindcă refuza consolidarea clădirilor afectate de cutremurul din 1977 și alta în care vorbea despre presiunile regimului asupra Uniunii Scriitorilor și denunța cultul personalității lui Ceaușescu.
Pentru Ursu, însă, catastrofa a venit după ce o colegă de birou, dovedită informatoare a Securității, i-a sustras caietul de însemnări în care scria regulat despre nenorocirile regimului. Era vorba despre un jurnal personal pe care îl ținea la birou și care a fost predat în decembrie 1984 poliției politice. A urmat o perchiziție la el acasă, de unde i-au fost confiscate cele 61 de caiete cu însemnări zilnice din perioada 1949-1984, care au stat la baza anchetei Securității, și câteva bancnote străine, care au dus la încadrarea sa la drept comun pentru deținere ilegală de valută.
Aceasta era filosofia juridică a vremii: ascunderea deținuților politici în spatele unor delicte comune adesea inventate. Din dosarul făcut de Securitate pentru Gheorghe Ursu și găsit abia în 2014 de experții Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), se poate înțelege că disidentul hotărâse să facă orice pentru înlăturarea lui Ceaușescu, pentru a înceta „să ne prostituăm moral și să lingem blidele material sub domnia Nebunului și a Scroafei teroriste”.
În cele două luni cât a stat în închisoare, Gheorghe Ursu a fost bătut atât de anchetatorii trimiși de Securitate, cât și de colegii de celulă pe care i-au instigat. A murit fiindcă nu a vrut să retracteze ceea ce scrisese, pe scurt pentru că nu a vrut să colaboreze cu Securitatea.
Cei trei judecători ai Înaltei Curți au refuzat rechizitoriul procurorilor militari, care au adus o serie de documente, probe și martori pentru a demonstra că ofițerii de securitate responsabili de moartea disidentului puteau fi condamnați pentru „tratamente neomenoase”, după ce, în 2019, instanța anterioară schimbase încadrarea de „crime împotriva umanității”.
În motivarea lor, judecătorii Înaltei Curți susțin că nu au avut temei juridic pentru condamnarea celor doi anchetatori ai Securității, între altele fiindcă „nu exista o stare de adversitate sau de conflict” între Securitate și cetățeni iar tortura și bătăile nu ar fi fost folosite pe scară largă de Securitate.
Germina Nagâț, membră în Consiliul CNSAS, declară pentru DW că „în evidențele CNSAS sunt documentate mii de cazuri de abuzuri grave comise de Securitate în ultimii ani ai dictaturii, de la arestări sub pretextul infracțiunilor de drept comun, la împușcarea celor care încercau să treacă ilegal frontiera”.
Totuși, cei doi torționari au fost achitați sub pretextul că faptele lor nu au fost parte a represiunii generale a Securității, care după 1965 n-ar mai fi aruncat în închisoare sau în spitale de psihiatrie mii de oameni, deși în epocă a fost o mare revoltă la Brașov și o importantă grevă a minerilor din Valea Jiului.
Andrei Ursu, fiul victimei, care și-a dedicat ultimii 33 de ani aflării adevărului, a spus într-un interviu pentru DW că judecătorii ar fi fost „într-o conivență cu Securitatea” pentru că au preluat în motivarea lor argumentele martorilor aduși de acuzați, trei foști înalți ofițeri de Securitate, și că magistrații au ignorat în totalitate depozițiile disidenților care au adus probe și au mărturisit cum au fost torturați. Din punctul său de vedere, miza judecătorilor a fost „să demonstreze că Securitatea nu a mai fost violentă în acești ultimi ani”, ceea ce „înseamnă că nu vom mai avea niciodată dreptate pentru cei care au murit la Revoluție”.
Dosarul Revoluției din 1989 este încă în lucru la 33 de ani de la evenimente, deși atunci au murit peste 1000 de oameni și au fost răniți mai mult de 4000. Reprezentanta CNSAS este la rândul ei îngrijorată că verdictul de săptămâna trecută al Înaltei Curți poate deveni un precedent în motivarea altor sentințe, deși aserțiunile judecătorilor „contrazic flagrant evenimentele din ultimii ani ai dictaturii, care au culminat cu Revoluția din 89”.
Sentința și mai ales motivarea Înaltei Instanțe în dosarul Ursu este o piruetă istorică din care se poate înțelege că nimic nu e ireversibil în România.
Autor: Sabina Fati