Bianca Boroș este unul dintre dascălii care face altfel de școală în România. Pasionată de științe, ea s-a pregătit în Belgia la Agenția Spațială Europeană pentru a le preda copiilor astronomia și o face cu atâta dedicare încât la orele ei te simți ca și când ai păși pe Stația Spațială Internațională, iar copiii sunt de-a dreptul fascinați.
A adus în fața copiilor antrenamente realizate de NASA pentru astronauții săi, a creat alături de ei o mână bionică, le-a arătat ce gust au alimentele în spațiu și chiar a adus la Timișoara un astronaut care să le răspundă copiilor la întrebări.
”Prin 2008 am descoperit un program, Celestia se numea, prin care puteam observa planetele folosind un calculator și un videoproiector. Și era impresionant că le vedeam, le puteam întoarce de pe o parte pe alta să le observăm, de la poziția întregului sistem solar, la anumite detalii, la lunile din jurul lui Jupiter. Între timp au făcut și aplicație.
Erau foarte puține materiale disponibile în română, așa că am căuat în engleză și de acolo am descoperit mai multe ”mișcări" din lume referitoare la educația despre spațiu”, povestește Bianca Boroș pentru spotmedia.ro
”Cunoștințele mele la ora respectivă erau limitate. În 2007 am terminat liceul, nu știam foarte multe despre asta decât câte planete sunt, nu știam de ce Pluto nu mai este planetă. Este foarte interesant că s-a întâmplat asta în timp ce în perioada respectivă lucram la grădiniță și copiii mei de la grădi au învățat să explice de ce…
Pentru că-mi plăcea mie și lucram foarte mult cu asta. Și trebuia să alegem o temă a fiecărei săptămâni. Temele cu spațiul și cu universul se întindeau pe mai multe săptămâni, că nu mă puteam încadra într-o singură săptămână să discutăm despre toate, să le arăt, să desfășurăm diferite activități pe partea asta.
Și a trebuit să învăț eu foarte mult, să citesc, să știu eu, științific, ce se întâmplă acolo, ca să le pot spune lor ulterior.
A venit ușor, pentru că în Europa existau deja multe materiale care erau adaptate pe nivel de vârstă, clar nu pentru grădi, dar le-am simplificat ca să le pot desfășura și în grădiniță. Ulterior, când m-am mutat la școală, era mult mai simplu. Pentru că materialele erau, de fapt, destinate elevilor din ciclul primar, gimnazial, din liceu.
Între timp s-a dezvoltat foarte mult și Agenția Spațială Europeană pe latura aceasta a educației, astfel încât au creat departamente care să se ocupe de asta, de pregătirea cadrelor didactice pentru a preda mai departe despre spațiul cosmic, în ideea că îi vom pregăti pe viitorii lor candidați la diferite posturi în Agenția Spațială Europeană”.
Odată ce a descoperit lumea didactică a astronomiei, orizonturile sale și ale elevilor săi s-au lărgit vizibil.
”Primul curs în afara țării a fost la Agenția Spațială Europeană, în Belgia. Au tot felul de apeluri de participare. Mi se părea foarte interesant că îți decontau costurile de transport și cazare doar ca să te duci și să înveți și să vii înapoi și să aplici ce ai învățat acolo.
Apelurile sunt în continuare valabile, anul acesta au făcut chiar două serii de pregătiri pentru ciclul primar. În general era fie unul pe an, fie unul în primăvară și unul toamna, unul în Belgia și unul în Olanda.
Și după ce am venit de acolo am zis Nu se poate, asta trebuie să facem noi! Există și la noi, pentru că avem ESERO, Agenția Spațială Română, se numește Rosa, și un departament care se ocupa de partea aceasta de educație, ateliere pentru copii, ateliere pentru profesori, există și un curs care se ține în fiecare an la Mărișel și așa am intrat în contact cu ei, cu cei de la Agenția Spațială Română.
În timpul cursului de la Mărișel - pentru că acolo ne-am adunat toate care eram interesate de partea asta de astronomie - ne-am gândit să creăm o disciplină opțională despre astronomie și științe spațiale. Ne-am gândit cum ar fi ca toate materialele acestea să fie adunate undeva. De la ce materiale își trebuie, care sunt etapele pe care trebuie să le parcurgi, știința din spatele experimentelor pentru profesorul care nu știe despre ce este vorba acolo - că nu avem cum să le cunoaștem toate aspectele respective, dar îți explică partea științifică din spatele experimentului, astfel încât noi să le putem transmite mai departe elevilor și să putem să răspundem la întrebări.
Și așa a creat grupul de lucru al Ministerului pentru Programa Națională de Educație Spațială.
”La Mărișel atunci se afla și doamna Ana Elisabeta Naghi (consilier la Ministerul Educaţiei - n.red), fără de care cu siguranță nu am fi reușit. Institutul de științe ale Educației ne trimitea materialul înapoi pentru tot felul de detalii că trebuiau să fie bine puse la punct, pentru că a trebuit să creăm competențe noi dar care să se încadreze cumva în profilul elevului care promovează învățământul în clasa a XII-a. Și când le făceam prea generale, când erau prea specifice… Dar doamna Ana Elisabeta Naghi a fost o ”mână de fier” și ea ne-a ținut, cumva, să nu o lăsăm baltă. Ea a reușit să ne țină în priză până când a reușit să îl ducă și la minister pentru a fi validat și introdus în oferta națională. În toamna aceasta a fost deja introdus. În prezent lucrăm la ghid. Ne gândeam că o să fie mai simplu acolo că avem deja materialele, dar nu e mai simplu”, spune ea.
În programă sunt acum toate link-urile de la toate materialele împărțite pe nivel de vârstă, pe subiecte și pe capitole.
”Ceea ce noi ne dorim este să transformăm asta într-un caiet de lucru în care să fie disponibile toate fișele de care au nevoie elevii, în care să fie instrucțiuni pentru cadrele didactice și într-un fel scriptic cumva. Să fie și ceva transmis sub formă de carte. Încă nu suntem atât de digitalizați încât să acceseze fiecare cadru didactic cu ușurință acele materiale. Parcă uneori îți vine mai ușor dacă e o carte pe care o deschizi”, explică Bianca Boroș.
Iar cursurile sunt deja în derulare pentru că au fost preluate în oferta Casei Corpurilor Didactice din fiecare reședință de județ.
Elevii ei știu că în fiecare joi e zi de experimente la șoală și abia așteaptă să ajungă să vadă ce activități interesante li s-au mai pregătit, povestește Bianca Boroș.
Ce învață copiii la cursurile de astronomie?
Informațiile de acolo nu sunt legate doar de astronomie, sunt legate și de toate celelalte materii pe care le desfășurăm în școală. De exemplu, avem științele, matematică și explorarea mediului. În luna noiembrie și decembrie erau toate temele propuse referitoare la corpul uman. Ceea ce am făcut eu era să leg acele informații pe care oricum trebuia să le parcurgem, că erau din programă, și le-am îmbunătățit prin faptul că am introdus aceste elemente care țin de spațiu.
De ce am făcut atelierul ”Mâna bionică”? Pentru că ai nevoie de o mână robotică în spațiu ca să lucrezi ceva în afara navei.
Programul în sine este extraordinar, este creat și promovat de NASA, se numește ”Antrenează-te ca un astronaut” și există tot felul de activități prin care îți îmbunătățești reflexele, pentru că dacă te afli în spațiul cosmic și ai scăpat o șurubelniță, n-o mai poți prinde. Și atunci ai nevoie de reflexe.
Plus că este mult mai dificil să faci asta atunci când ai costumul de astronaut care are trei perechi diferite de mănuși în interior și atunci ca și dexteritate este mai dificil să prinzi ceva în mână. Dar pentru asta fac antrenament.
De exemplu, au un antrenament cu un liniar. Sunt doi copii care stau față în față, unul dă drumul la liniar și celălalt trebuie să-l prindă și în funcție de cât de repede l-a prins se calculează viteza luminii. La câți centrimetri a ajuns la liniar, împărțim la cât timp i-a luat până a prins liniarul respectiv și dă acolo o valoare. De fapt îți antrenezi reflexele, coordonarea oculomotorie, cât de repede vezi ceva că pică și îl și prinzi.
La Mâna Bionică, după ce am învățat despre corpul uman, despre mușchi, despre tendoane, despre oase, am creat o mână din carton.
Copiii au primit doar bucățile de carton, niște paie de hârtie, ață și elastice de borcan. Aveam în clasă niște siluete de vreun metru și 20 cu corpul uman în care puteau observa tendoanele, oasele, toate cum sunt legate. Ei trebuiau să descopere prin încercare și eroare cum să creeze falangele pentru degete, ce va reprezenta mușchiul, ce va reprezenta tendoanele și să le asambleze.
Efectiv au îndoit cartonul pentru a crea articulațiile de la degete, paiele au fost tăiate pentru a reprezenta falangele - pentru că și ei s-au pipăit și au observat că sunt câte 3 și apoi au observat pe modelul mare și puteau observa cu ușurință cum sunt conectate oasele, că mușchii sunt prinși cu tendoane. Și atunci ei aveau ața, care reprezenta tendonul, și mușchiul care era elasticul de borcan. Sfoara se trecea din vârful degetului prin cele trei falange, cele trei paie, iar jos de tot se lega elasticul. Au primit scotch de hârtie, că e mai ușor de rupt, și la final, când l-au asamblat, își băgau mâna într-o teacă, prindeau cu degetele elasticele și când strângeau pumul se adunau degetele mâinii din carton. Provocarea a fost că trebuiau să ridice niște jucării. Tot prin încercare și eroare, cum facem să îmbunătățim modelul?
Ceea ce este indicat în aceste experimente este ca, după ce ai creat prototipul, să revii asupra activității săptămâna următoare și îmbunătățești prototipul. Fiecare echipă primește ceea ce a realizat cu o săptămână înainte, analizează și încearcă să îmbunătățească. Cum pot să lipesc mai bine falangele, cum pot să leg mai bine sfoara să nu se desprindă în timp ce tragi cu putere de elastice, cum pot să creez o teacă confortabilă pentru mână. Cumva aici lucrau și cu mentalitatea cercetătorului.
De asemenea, tot discutând despre corpul uman au primit păhărele cu tot felul de soluții și trebuiau să își pună două-trei picături din fiecare soluție pe limbă și să depisteze în ce zonă a limbii simt gustul amar, cel dulce…
Au primit un desen cu ce reprezenta o limbă și trebuiau să deseneze unde au simțit gustul dulce, gustul sărat, amar și acru. Iar la final, un singur membru din fiecare echipă era astronautul. Aici intervine partea de astronomie pentru că întotdeauna le introduc ce se întâmplă în spațiu.
Infomații despre asta și tot felul de filmulețe de pe Stația Spațială Internațională: cum mănâncă astronauții? Ce mănâncă astronauții? Ce se întâmplă atunci când ajungi în spațiu este că nu e gravitație și atunci sângele nu mai este tras către picioare și are tendința să se adune în cap și în special în zona nasului, lucru care îți dă o senzație ca și cum ai avea nasul înfundat. Și pentru că se întâmplă asta nu simți gustul mâncării.
Ceea ce au învățat din experimentul respectiv este faptul că pentru a simți gustul nu e suficient să ai limbă, își trebuie și nas. Și atunci astronautul ”cobai” trebuia să guste, legat la ochi și ținându-se de nas, șase alimente. Și apoi să guste același aliment dându-și drumul la nas ca să încerce să identifice ceea ce mănâncă.
Iar la finalul activității le-am comandat din Anglia de la firma care produce mâncare pentru Stația Spațială Internațională”, povestește dascălul.
Practic, voi pregătiți la clasă nu doar viitorii astronauți, ci întreaga gamă de meserii legată de activitatea spațială.
În domeniul științelor spațiale ai nevoie de mai mult decât de astronauți, pentru că nu sunt doar astronauții cei care fac treaba acolo. Ai nevoie și de designeri, de exemplu, pentru că în permanență încearcă să îmbunătățească felul în care se mișcă în costumul de astronaut. Este cumplit să strănuți în costumul de astronaut pentru că mâna ta nu ajunge înăuntru să te poți șterge. Îi mânca foarte tare nasul și în interiorul căștii există o scărpinătoare de nas.
Sau au nevoie de psihoterapeuți, că nu e ușor să-ți păstrezi moralul ridicat în acele condiții”, explică ea.
Ce spun copiii? Sunt fascinați de tot ce află?
Într-adevăr sunt fascinați pentru că au posibilitatea să vadă oameni care au o carieră care ține de spațiu, fie că e vorba de oameni de știință, fie chiar de astronauți. În momentul în care se întâlnesc cu ei, e altceva. Când tu ca elev ai oportunitatea să pui întrebările și să porți un dialog cu specialistul, impactul asupra învățării este diferit față de situația în care doar cadrul didactic transmite.
În acest sens, ai adus la Timișoara un astronaut analog.
Le zice așa pentru că ei nu ajung în spațiul cosmic dar testează costumele de astronauți și fac diferite centre științifice din jurul lumii. Le testează pe toate în medii care seamănă foarte mult cu ceea ce ar găsi pe Marte sau pe Lună. E foarte interesant că ei vin cu foarte multe informații care facilitează apoi derularea evenimentelor respective în spațiul cosmic.
La fel au procedat și în anii 1960 în misiunile Apollo. Până când au ajuns, efectiv, pe Lună testau pe pământ cum să reușească să extragă o mostră de pământ folosind costumul de astronaut. Pentru că mișcarea este îngreunată, costumul este foarte greu, durează între 4 și 5 ore să îl pui pe tine. Și până când legai toți senzorii și toate cele, efectiv deveneai obosit, și după aceea trebuia să faci te miri ce experiment de finețe maximă în imponderabilitate. Și pentru asta se antrenau foarte mult aici pe pământ în diverse medii, inclusiv sub apă.
Pentru a le oferi copiilor astfel de experiențe este nevoie de finanțare. Ce soluții sunt ca modelul să poată fi ușor replicat în orice colț al țării?
Cu toate că este mult mai interesant să te întâlnești fizic cu ei, cu un astrobiolog, cu un astrofizician sau cu inginerii… În cazul în care nu se poate face asta fizic, se poate face online. În 2013 Universitatea de Vest a avut un astfel de apel cu un astronaut de pe Stația Spațială Internațională. Și au purtat un dialog.
Asta s-ar putea face și în școală și domnul Dumitriu Prunariu, cosmonautul român, chiar a făcut asta.
Oportunități ar fi. Într-adevăr, la partea de finanțare, acolo e un pic mai complicat pentru că în momentul în care își dorești să aduci persoanele respective în orașul său trebuie să găsești modalități de finanțare pentru a le asigura transportul, cazarea, diferite materiale de care ar avea nevoie pentru a desfășura ateliere cu elevii. Costuri ar exista.
Dar există foarte multe înregistrări de pe Stația Spațială Internațională care le arată de exemplu, cum faci baie în spațiul cosmic. Cum mănânci în spațiul cosmic. Faptul că lichidele plutesc în jurul tău și au o proprietate anume că se și lipesc de orice corp. Practic, nu poți să-ți uzi părul, e ca un jeleu care se plimbă în jurul tău.
Ca și experiență pentru copii, este și aceasta valoroasă, clar.
