Un profesor dintr-o zonă defavorizată a reușit minuni cu copiii, prin mentalitate deschisă: Când îi e foame, nu-i vorbești de Eminescu

Un profesor dintr-o zonă defavorizată a reușit minuni cu copiii, prin mentalitate deschisă: Când îi e foame, nu-i vorbești de Eminescu

Roxana Popescu predă limba română într-un sat din județul Timiș, într-o școală pe care aproape toți profesorii, până la ea, o priveau ca pe o cauză pierdută. Copiii din mediile defavorizate reprezintă cea mai mare provocare pentru un dascăl, dar Roxana a găsit cheia pentru armonie la orele sale și chiar a ajuns să se simtă ca acasă, între ei.

Nu întâmplător îi învață și pe alți profesori Mentalitaea Deschisă, care nu este doar un concept abstract, ci este o adevărată mișcare la nivelul noii generații de învățători.

Cu puținul pe care l-a avut a făcut ca fiecare zi petrecută de elevii ei la școală să fie ca într-o școală „ca afară”, acolo unde copiii de simt văzuți, ascultați și apreciați.

„Într-a cincea începeam toate orele cu câte o îmbrățișare. Pentru că și aici este o ruptură: când elevii pleacă de la învățător și ajung în clasa a cincea eu cred că este chiar o traumă prin care ei trec, pentru că deodată nu mai au stâlpul pe care se puteau baza și se trezesc cu o groază de oameni cu diferite metode, cu diferite dorințe și pretenții, măcar dirigintele să le fie aproape și eu așa am găsit metodă de a ne îmbrățișa în grup în fiecare dimineață.

Până când, e drept, am luat păduchi și m-am lăsat de sportul asta, ne îmbrățișăm de departe. N-aș fi crezut că la 34 de ani o să mă umplu de păduchi. Dar am revenit și după-aia a fost pandemia și acum în clasa a opta suntem din nou așa. Și sunt mai mari decât mine și vin Doamna hai să ne îmbrățișăm”, povestește Roxana Popescu, pentru spotmedia.ro.

„Eu am devenit profesor după o întreagă adolescență în care îi spuneam mamei mele că asta n-o să fac niciodată, ea fiind învățător. Și am intrat în învățământ fiind studentă, eram la a doua facultate, în anul trei, am dat titularizare pe limba latină și credeam că o să mă duc să stau la școală și copiii o să facă ce vor ei!, își începe ea povestea.

A ajuns la Buziaș, la liceu, și a primit clase de a 12-a, care dădeau bacul la limba latină.

„M-a prins microbul, mi-am dat toată silința, am avut și olimpici la limba latină, într-o perioadă în care limba latină era considerată nimic, era de stat degeaba, cum aveam și eu impresia.

Au fost patru ani în care am predat latină și literatură universală la Buziaș, am predat-o cu toată pasiunea. Îmi aduc aminte cu plăcere că veneau părinții celor de clasa a 12-a, care dădeau bacul la literatură universală. Și nu aveau caiet, pentru că eu nu dictam. Știind că literatura universală e un fel de română, era o problemă că nu aveau caiet plin cu comentarii dictate.

Eu făceam pe vremea aceea așa: citeau cartea, ne uităm la film și discutăm și dezbăteam cartea, diferența dintre carte și film, iar la bac am avut surpriza că singurele note de 10 din liceu au fost la literatură universală”, spune ea.

După ce a devenit mamă, însă, a ieșit din sistem și nici nu și-a mai dorit să revină.

„Am făcut altceva. Am doi copii. Am lucrat o bucată scurtă în vânzări. Mă descurcam foarte bine, salariul era oricum mult mai mare decât în învățământ, dar mi-am dat seama că nu este calea mea și că nu este despre mine.

Și m-am întors și de dată asta am dat titularizarea la limba română, pentru că pe limba latină oricum făceam naveta în trei-patru școli, aveam diminețile în care plecam într-o alta parte a orașului și mă trezeam că aveam ore în cealaltă parte, nu mai țineam pasul.

Am intrat în sistem pe limba română și am ajuns la școala din Pesac (comună din județul Timiș – n.red.). O școală foarte grea, a fost o reală provocare, foarte mulți copii de etnie romă, îmi cântau la ora „ești frumoasă chiparoasă”. A fost o provocare cel puțin în prima lună.

Am vrut să plec în fiecare zi, spuneam că e ultima zi în care mă mai duc acolo, până când m-am supărat tare într-o clasă și le-am spus că gata, s-a terminat. Ei nu știu ce-au înțeles, pentru că până atunci veneau profesorii și plecau, aveau profesori care stăteau câte două-trei luni sau dacă rezistau un an, după care plecau cu siguranță din școală. Deci ei nu aveau o stabilitate sau o continuitate din punctul acesta de vedere.

Și m-a urmat un elev și mi-a zis Doamna, va rugăm frumos să nu plecați, sunteți primul cadru didactic care ne tratează și pe noi că pe niște oameni. Și acela a fost momentul in care am hotărât să nu plec și să văd ce să fac diferit sau cum să fac să-i determin să vină la școală și să termine măcar 8 clase.

Am început ducându-mă prin sat după ei. Aveam și fete care rămâneau gravide prin clasele a șaptea, a opta, am început să vorbesc cu fetele despre această treabă, că nu înseamnă neapărat că trebuie să rămână însărcinate, dacă la ei așa este perioada în care își încep viață sexuală. Și i-am văzut pe ei cu nevoile lor. Nu era doar despre materia mea. Dacă simțeau nevoia să ne oprim, să facem o glumă, să destindem atmosfera”, spune profesoara.

Am fost foarte sinceră cu ei, le-am oferit această sinceritate și îmi spuneau „Doamna, haideți acum să facem o pauză” sau „Haideți că astăzi vrem doar să povestim cu dvs. și facem mâine toată ora fără să o întrerupem”. Era genul acesta de înțelegere, o discuție deschisă și o ajungere la un consens, care a funcționat. Iar în momentul acesta mă simt acolo ca la mine acasă.

Cum s-au schimbat lucrurile?

S-au schimbat pentru mine, pentru că dacă mă uit la colegii mei nou-veniți, pentru ei este probabil cum a fost pentru mine la început. Mai sunt momente când mă scot din orele mele ca să-i ajut cu orele lor.

Dacă m-ar întreba și un coleg de română ce fac diferit, pentru că am avut și generații care au plecat pe la licee și care zic „Doamna, aș face zece ore cu dvs. decât o oră acum. Stă și numai dictează, asta-i ora de română. Se dictează comentarii, nu ne întreabă nimic”.

Eu dacă aș vrea să dau un sfat unui coleg de română nu aș ști exact ce să-i spun, în afară de faptul că n-au de ce să dicteze, nu există. Comentariul, dacă copilul înțelege opera și o citește și trec împreună printr-o discuție despre ea, copilul este capabil să facă singur comentariul, deci nu este despre a scrie și a dicta comentarii.

Pe vremea când predam la liceu făceam lucrurile acestea și cu ajutorul unor melodii, erau operele de bac puse pe o muzică de-asta trap sau rap, că nici nu știu trendul copiilor. Au fost foarte încântați de metoda această.

Ce fac diferit? Mă gândesc în fiecare zi cum mi-ar plăcea să fie ora mea de română. Ora mea de română în liceu a fost tot o continuă dictare, cum îmi spun cei care vin acum să mă vadă după ce au terminat clasa a opta. Și asta am dorit să nu fiu și nu am fost și caut în fiecare zi metode de cum mi-ar plăcea mie să decurgă o oră.

Inventez fel de fel de jocuri, apoi mi se întâmplă uneori să constat că sunt chiar metode descoperite de nu știu cine, dar pe care eu nu le citisem înainte. Fac lucrurile cumva intuitiv, jocuri. Le place foarte mult copiilor să lucreze la proiecte, să caute, să descopere ei.

Noi nu mai suntem în ziua de azi un livrator de informație. E foarte greșit dacă credem asta. Suntem un ghid, că ei la un simplu clic găsesc informațiile pe care noi le dictăm acolo. Rolul nostru este să-i ghidăm și să mergem împreună cu ei prin această informație și să le explicăm ce sens are informația aceea pentru ei, nu doar că suntem la școală și că asta trebuie. Dacă nu dăm un sens, îi pierdem de copii.

Ești facilitator în mentalitate deschisă.  Ce înseamnă asta și cum funcționează, cum transpui teoria în practică?

Este o unealtă. Ca facilitator livrez acest conținut colegilor mei sau în diferite cursuri. Mentalitatea deschisă este adusă către noi de SuperTeach, de această asociație. Și asociată de asemenea prin insitututl dezvoltării personale, care a adus Arbinger în România. Este o unealtă care ne face să-l vedem pe celălat cu nevoile și cu dorințele lui, nu să renunțăm la ale noastre, însă fix ce spuneam la inceut că făceam cumva intuitiv până să înțeleg că este o unealtă, să ajung la curs și să înțeleg de ce funcționează.

Nu de fiecare dată e ușor, pentru că noi am trăit atâția ani în mentalitate închisă și încă trăiesc, eu cel puțin, că mă refer la mine, este un proces continuu, însă îmi dau seama când sunt în mentalitate închisă și am uneltele de a ieși din ea și de a face lucrurile care mă duc spre mentalitate deschisă. Și atunci, ducându-mă spre mentalitate deschisă, imediat se văd rezultatele.

Ne oprim și îl vedem pe celălalt. Care îi sunt nevoile? Pentru că, dacă am un copil care nu a mâncat dimineață și îl văd sau aud realmente că îi ghiorțăie mațele, este evident că eu n-am ce să fac cu el, să îi spun eu acolo de Eminescu. Și găsesc o soluție. Mă duc, iau un lapte, îl scot din oră și îi dau un pachet de biscuiți.

Zilele trecute, doamna noastră director, care și ea este proaspăt absolventă a cursului de mentalitate deschisă în educație, i-a așteptat pe toți copiii în față cu câte un corn. Cum în pandemie îi așteptam cu măști, eram singura școală, din câte știu eu, care dădea măști fiecărui copil, pentru că dacă nu dădeam asta însemna să stăm fără măști, copiii nu aveau de unde să vină cu ele. Acum i-a așteptat și le-a oferit câte un corn, că să înceapă toți în acea dimineață ziua mâncați.

Sau văd un copil că doarme pe bancă, pentru că n-a dormit toată noaptea, îmi dau seama că care o altă nevoie și îi spun că este în regulă să se ducă acasă să doarmă și să vină următoarea zi la școală cum trebuie. Am copii care muncesc. Și eu știu ziua în care ei muncesc  și îi învoiesc pentru asta. Pentru că dacă ar fi o continuă luptă sau o ceartă nu aș ajunge niciunde.

E un mediu greu. Acum îmi dau seama doar prin colegii mei cei noi, pentru că eu nu mai simt greutatea aceasta. Sau când aud oameni care mă compătimesc „Vai de mie, am fost acolo, am văzut cum e, vai de mine”. Eu nu mai simt, pentru mine nu mai este greu și pe mine nu mă tratează la fel că pe colegii cei noi. Sau mă tratează cum îi tratez și eu, iar eu îi tratez cu respect.

Cum se vede asta în rezultatele lor școlare?

În primul rând rata abandonului a scăzut. În primul an, când am ajuns acolo, au fost zece sau 12 copii care au abandonat. Mai există, nu pot să spun că nu mai sunt în clasele 5-8 copii care abandonează.

Am o fetiță la care am tot fost de mai multe ori, dar între 13 și un copil este un real progres. Și de fata aceasta m-am ținut de ea până mi-am dat seama că sunt momente în care trebuie să-ți dai seama că nu ține doar de ine. La fata aceasta recunosc că am renunțat, după ce am fost după ea acasă și cu colegii, cu toată clasa ne-am dus după ea.

Am întrebat-o ce nevoi are. Că nu are cu ce să se încalțe. M-am descălțat și i-am lăsat încălțările. A venit două trei zile la școală, dar n-a mai venit după-aia iarăși. Că n-are rechizite. Am făcut rost de sponsorizări și i-am dus un ghiozdan plin cu de toate, tot ce are nevoie pentru școală. A venit o săptămână, apoi iarăși n-a mai venit.

După care mi-a spus că este gravidă, se pare că a fost gravidă, a pierdut sarcina, și apoi mi-a spus că iubitul ei, soț, ce-o fi, nu o lasă la școală, că este gelos. Și mi-am dat seama că acolo eu nu mai am cum să intervin, pentru că mă depășea situația, nu mai ținea de o nevoie a ei pe care eu aș putea să i-o asigur. Dar de la 12-13 la un copil este un foarte mare progres, spun eu, în 5 ani.

Simți că ai parte de susținerea sistemului educațional din România pentru abordarea asta sau ar mai trebui făcute lucruri?

Nu, deloc. Acum sunt norocoasă că am parte de susținerea direcțiunii, dar întreg sistemul nu susține. Eu nu știu să fie metode, să se aplice acele amenzi care ar trebui date părinților că nu-și trimit copii la școală, dar îi trimit la muncă. 

Acolo în sat a fost un caz în care am chemat Protecția Copilul și a luat vreo trei copii de la acea femeie. A fost cea mai grea acțiune pe care am făcut-o, însă mi-am dat seama că în oricare altă parte ar fi acei copii ar fi mai bine.

Și nu demult am primit confirmarea că copiii sunt cum trebuie. Am primit o poză cu acel băiat, care era la mine în clasă, că de-aia m-am dus și am chemat Protecția Copilului, însă i-a luat pe toți, când i-a găsit în halul în care erau. Au dat o săptămână familiei, mamei, că taică-său era închis pentru omor, mama era cu diverși bărbați, mă rog, situații foarte complicate, cumva par din alt film, din altă viață, din altă epocă.

Și am primit confirmarea că băiatul este bine, este îngrijit acolo unde a fost dat la o familie în plasament. Arăta de eu nici nu l-am recunoscut, pe când aici era ars pe față cu benzină, venea la școală murdar, plin de urină și de fecale, de nu puteai să stai lângă el.

Și atunci când am anunțat Protecția Copilului a fost o mare agitație, că pe la primărie nu-și făcuseră asistenții sociali treaba, că au și ei o sarcină, să se ducă, să verifice, dar eu am anunțat direct, pentru că ce am văzut acolo a fost peste puterile mele de a cuprinde cu mintea sau emoțional. Și eu cred, măcar atât, dacă ar primi amenzile acelea pentru a trimite copiii la școală ar fi perfect.

În rest, de la școală trimitem sesizări, că au absențe. Eu vă spun, dacă nu mă duceam de mai multe ori prin sat să-i adun că să încercăm să salvăm ceva, să termine opt clase, să meargă eventual la o profesională. Și cu mersul la profesională este foarte greu, pentru că nu reușesc să se adapteze sau nu-i lasă părinții, pentru că cine mai muncește?

Îmi aduc aminte de acum câțiva ani un caz, am avut un băiat care a vrut neapărat să meargă la profesională, iar eu nu am reușit atunci să-i conving pe părinții lui să îl lase. Maică-sa, cu țigara în gură și cu alți cinci copii pe lângă, în față școlii, îmi spunea că „păi cum să meargă el la școală, păi pentru ăștia cine muncește?”.

E foarte greu să-i facem să înțeleagă, eu asta am încercat să scot în evidență atunci, că ei dacă ar merge la o profesională ar avea apoi un serviciu constant, că e învățământ dual, adică era un posibil angajator care finanța perioada lor de școlarizare, cu scopul de a rămâne după ce termină școala trei sau cinci ani, depinde de contract. Să le explic faptul că ei acolo vor avea un serviciu stabil, clar, nu să aștepte să vină cineva să le bată la ușa să-i ia să lucreze cu ziua sau câte două-trei zile sau în timpul iernii să nu aibă ce lucra deloc.

Dar pe partea aceasta nu mi-a ieșit, din păcate, nu am găsit o soluție prin care să conving părinții copiilor care doresc. Că sunt mulți copii care nu vor nici ei, îmi spun că termină opt clase și se duc la muncă, dar sunt printre ei câțiva care doresc să meargă la profesională.

Am și elevi care merg la liceu, am elevi care au venit chiar aici la unul dintre cele mai bune licee din Timișoara, la Colegiul Bănățean, dar depinde foarte mult de toate cele trei elemente: părinte, elev, profesor. Dacă doar unul trage într-o direcție este foarte complicat să-i ducă pe ceilalți doi în spate.

Există o rază de speranța că lucrurile se pot îndrepta în sistemul românesc și în mentalitatea noastră?

Eu vreau să cred că da, pentru că dacă n-aș mai avea nici această credință, nici această speranța mi-aș fi  luat și eu tălpășița și aș fi plecat din această țară. Dar eu cred. Îmi pun speranțele că oamenii care fac legile îi bagă în seamă cumva și pe cei care sunt la catedră, pentru că de multe ori nu au nicio legătură unii cu alții. Și sper că următorul proiect al Ministerului Învățământului, unde a fost invitat și SuperTeach la dezbateri, o să asculte și părerea oamenilor care au sclipiri de mentalitate deschisă.

O treabă clară, care este imperios să se schimbe, este să nu mai permită elevilor cu evaluare națională sub 5 să între la liceu, pentru că evident că acei copii nu vor putea lua bacalaureatul în vecii vecilor, amin. Nu vor avea cum. Abandonează între timp sau dacă nu abandonează vor pica bacalaureatul cu succes.

Copiii aceștia să facă școli profesionale cu sens. Avem nevoie de oameni calificați în această țară. Școlile profesionale să redevină cu sens, atrăgătoare pentru copii, să se ducă spre ele și nu le mai permită să intre la liceu cu medii sub 5, pentru că este clar, nici nu știu dacă se poate gândi cineva că un copil cu medie sub 5 va lua bacalaureatul, mai ales că le permite, de exemplu, intrarea pe unde rămân locuri libere, și ei intră la Mate-Info.

Am avut chiar două cazuri, intră la Mate-Info cu succes, cu media 3 și ceva. Unul a abandonat în clasa a zecea și celălalt este acum în clasa a 12-a și eu sunt foarte curioasă dacă va lua bacalaureatul. Sunt 1.000 la sută sigură că nu are cum, pentru că la matematică a rămas corigent în fiecare an, n-are cum să ia bacalaureatul la matematică, unde se dă M1, cea mai grea variantă de matematică, când el a rămas corigent în fiecare an și a intrat cu 3 și ceva la liceu.

Și nu doar media la evaluare, amândouă disciplinele să fie peste 5, că am avut și cazuri în care au luat 3 la matematică și 7 la română și au avut media 5. Amandouă disciplinele să fie peste 5 și pe mai departe permisiunea de a merge la liceu. Cred că, în cazul în care vor face asta, de asemenea vor fi multe licee care vor rămâne fără elevi, dar este despre elevi, despre cum îi ajutăm pe ei. Acele licee să facă secții de profesională serioase, cărora să le acorde atenție și să le vină elevii.

Fără asta vom fi în același cerc vicios, pentru că ei întră, nu iau bacul, nenorocire, rată de absolvire... Asta dacă ajung să dea bacul, că am avut exemplu de mai devreme cu elevul care a abandonat în a zecea și a plecat în străînătate să muncească într-un bar. Păi de ce să nu aibă la noi o școală profesională de barman, de ospătar? Sunt, dar în foarte puține zone. Și să fie barmani și ospătari buni la noi. Mie mi se pare că suntem într-o criză de oameni care să lucreze în construcții, de electricieni buni.

Marea problemă până la urmă a sistemului este că nu este centrat pe elev. Liceele zic „rămânem fără elevi”. Faceți altceva. Că rămân profesorii titulari fără catedre. Să se reprofileze, nu e nicio problemă. Nu e despre ei. Noi, dacă n-ar fi elevii, am avea orice altă meserie, dar nu am fi profesori. Și asta uităm, că nu e despre noi, e despre ei.

Acest articol face parte din secțiunea NEW EDU, susținută de
brio