Facebook mi-a adus aminte de ceea ce admit că uitasem, ca eveniment și stare. Ceea ce credeam că a fost și am numit „noaptea iluminării” noastre, când centrul Bucureștiului a fost inundat de sute de mii de oameni care doreau, credeam atunci, justiție liberă, și care au aprins Piața Victoriei cu mii de luminițe în numele unor principii, credeam atunci.
După 6 ani suntem cu PSD la conducerea, de facto, a țării, Legile Justiției, de-abia adoptate, periclitează grav independența judecătorului, legislația penală e franjuri, nu prin OUG, ci prin decizii CCR, guvernarea este net mai incompetentă, nivelul de trai net mai scăzut. Nu știu dacă e chiar mai rău, dar în mod cert nu e mai bine.
Dar piețele sunt goale și luminițele stinse. Unde s-a dus energia extraordinară de atunci? Ce s-a întâmplat în acești 6 ani în care am traversat drumul între extreme?
Pe de-o parte, s-a întâmplat politic.
În 2017, deși PSD de-abia câștigase zdrobitor alegerile sau poate tocmai din cauza șocului provocat de harta roșie, exista speranță politică, concentrată în două partide, pe atunci într-o destul de firavă Opoziție: PNL și USR. O speranță cuantificată la primele alegeri după 2017, europarlamentarele din 2019 care le-au propulsat pe amândouă la scoruri istorice.
Ambele au distrus acest capital de speranță. Nu mai reiau istoria, e cunoscută. S-au luptat în interior până la ruptură, s-au pocnit reciproc, niciunul nu a fost mai înțelept, unul a plecat ca un copil îmbufnat și iresponsabil, celălalt a intrat sub cizma PSD, care nu a avut nevoie decât de răbdare și popcorn pentru a se reinstala la putere.
Două partide au devenit între timp patru și băltesc la limita nucleului dur, fără șanse reale de a mai fi altceva decât slugile PSD sau colecții de lozinci.
Dar nu numai de ele erau legate speranțele, ci și de un președinte care, în geacă roșie și îmblânzitor de elefanți, părea cu adevărat un cavaler teuton în luptă cu balaurul. Anii trecuți de atunci l-au dovedit ceea ce, de fapt, și era, un mărunt misecuvinist, bolnav de protocol și cu o inteligență politică sub medie.
Omul a căutat mereu propriul avantaj, cu antipesedismul, mai mult sau mai puțin mimat, din primul mandat și-a securizat realegerea, iar cu pesedismul din al doilea își asigură confortul și vacanțele.
Dar toate aceste elemente politice au fost posibile pentru că societatea românească este încă extrem de infantilă din punct de vedere democratic. De ce?
Cauza de fond este, cred, că avem nevoie de personalizări intense, de stimuli emoționali forte pentru a reacționa, că iubim sau urâm cu patimă, în loc să mai și gândim profund, să analizăm indicii. Nu avem mare aderență la principii și scăpam ușor, împinși de arderea pasiunii, în dubla măsură.
Și aceasta dependență de emoția extremă ne aruncă dintr-o extremă într-alta.
Justiția a primit în acești 6 ani lovituri mai rele decât OUG13. Aș spune că prin comparație cu măcelul care urmat la CCR și în Parlament, OUG 13 a fost pistol cu apă. Dacă era să fie despre justiție, la ce a urmat ar fi trebuit să iasă de trei ori mai mulți decât în 2017.
Și totuși lumea nu a mai reacționat nici măcar când LCK a fost demisă prin purtătorul de cuvânt al președinției.
Rezultatul spectaculos al PSD în 2016 și protestele din 2017 au venit după altă explozie emoțională anti PSD, cumulul „Gigină – Colectiv” din 2015. Emoții imense și atunci, lacrimi, ură, demisia Guvernului, să vină tehnocrații. Dar pentru că Dacian Cioloș nu era „sexy” politic, nu a stârnit emoții profunde, dimpotrivă parcă și-a propus să le ucidă și pe cele care mai erau, Colectiv și Gigină au fost uitați instant.
Asta spune că principalul ferment de acum 6 ani a fost nu un principiu, nu o valoare, ci un om, intens detestat, ca Ponta, ca Oprea la vremea lor. Și Dragnea nu a fost detestat pentru că a atacat justiția, nici măcar pentru că era infractor, ci pentru că a vrut să fie un special, nu al pensiilor, ci al legii penale și pentru că ministrul Iordache a executat ordinul cu o aroganță ca o flegmă între ochi.
Când Dragnea a intrat pe ușa pușcăriei, a luat cu el tot interesul pentru Justiție. Iar PSD a înțeles cel mai bine asta. Marcel Ciolacu a curățat partidul de figurile asociate lui Drangea, PSD a acaparat Justiția prin CSM, a distrus legile prin CCR, dacă îi mai pică vreun lider în păcat îl evacuează rapid în linia a doua. A înțeles că poate face orice, absolut orice, cât timp nu enervează cu sfidări fățișe. Și iată-l, detașat, în fruntea sondajelor.
În ceea ce-l privește pe dl Iohannis, adevărul era acolo de la început, dar nevoia de tătuc, de cavaler, de legendă au îmbrăcat împăratul gol. După ce în 2017 „DNA să vină să vă ia”, în 2019, cel care nu a avut nici măcar bunul simț să anunțe personal demiterea șefei DNA (căreia încercase să-i obțină demisia, ca să fie degrevat de răspundere) nu numai că a fost reales, dar a primit mai multe voturi decât în 2014.
Nu Iohannis ne-a păcălit, ne-am păcălit singuri.
Partidele au fost ca niște copii răsfățați de politica răului mai mic. Încărcate cu toată emoția pesedistă, au fost cocoloșite, nu au resimțit presiunea când au început să o ia razna, susținătorii au făcut zid în fața lor și au ajuns să se încaiere când ele s-au încăierat. Totul din nevoia de a avea în cine crede și pe cine vota, până când autoamăgirea s-a surpat. Și atunci am trecut în extrema cealaltă, lehamite și pasivitate.
Presa a avut și ea o vină, dar vedeți?, nu cred că ea este mai rea, pe ansamblu, decât acum 6 ani. Dar mica parte care era și atunci în regulă a fost prinsă în încăierarea dintre tabere, a fost măcinată de atacurile talibanilor când încerca să arate goliciunea unuia sau altuia. Înotul jurnalistic împotriva curentului emoțional e sport extrem, așa că mulți au livrat ce a vrut publicul să audă.
În plus, să tot vezi și auzi cât e de rău, să tot citești doar ca să te răcorești, devine din ce în ce mai puțin atractiv. Fără speranță, nimic nu e.
Da, înțeleg lehamitea. Dacă mâine ar fi alegeri, eu nu aș avea pe cine vota, oferta e numai pentru amatorii de lozinci. Dar soluția nu e abandonul, ci analiza rece a drumului parcurs.
Politicul este eșantion pentru societatea care îl tolerează și votează, nu va fi niciodată mai bun decât societatea și exigențele ei. Cred cu tărie că la societate e cheia, la exigența ei, la scăderea dependenței de emoție și ridicarea lucidității, la presiunea pusă pe partide.
Și mai ales la aderența la principii. Ce e rău e rău indiferent cine face, ce e bine e bine indiferent cine face, iar dubla măsură e calea spre dezastru.
Nu o putem ține din revoluție în revoluție, din inflamare în inflamare, cu lungi perioade de depresie între, după cum ne enervăm sau ne îndrăgostim. Nicio adolescență nu durează mereu, nici a democrației românești nu trebuie să aibă altă evoluție.
Iar la maturitate încetezi să crezi în basme și Moș Crăciun și înțelegi că dormi după cum îți așterni, nu doar la vot, ci în fiecare zi.