PSD și PNL intră cu schimbul în rolul de opoziție, cu mesaje pentru propriul electorat. Cel mai eficient și intens e PSD, ceea ce s-a văzut și în ultima petardă privind creșterea pensiilor și a salariului minim. Mecanismul e pe cât de simplu, pe atât de toxic.
PSD răspunde așteptărilor pe care le-a creat propriului electorat. Știe că nu le poate satisface, cu atât mai mult cu cât are Ministerul de Finanțe. Dar nici nu intenționează să le pună în practică.
Este rolul PNL să se opună și să le blocheze, astfel încât PSD să transmită electoratului său: noi am vrut, dar nu ne-au lăsat liberalii, dar dacă ne veți vota masiv, așa vom face!
Ce le iese liberalilor? Propriul mesaj către propriul electorat, care conține mai puțin pensionari și mai mulți antreprenori: uite cum luptăm noi să vă salvăm de jaful pesedist, rezistăm eroic, să ne fiți recunoscători!
În plus, se egalizează și scorul la miniștri demonizați. Dacă până acum era Popescu de la liberali, acum e Budăi de la pesediști.
Probabil că până la urmă o oarecare majorare a pensiilor va exista, cât să spună și PSD că a dat ceva și nici PNL să nu-și ridice în cap cu totul acest electorat.
Cum bugetarii sunt electorat comun, foarte valoros, pe această zonă nu sunt dispute, concordia e neștirbită.
Este un joc de scenă putere – opoziție în interiorul coaliției, cât timp în România în acest moment nu prea există opoziție reală.
Cele două partide sunt pe toată scena și intră în toate rolurile, ceea ce le convine de minune în condițiile economice grele, pentru că au impresia că mai diluează din deconturi.
Iar dacă vor lua decizia să facă anticipate la anul, numai bine pot folosi acest joc de scenă ca pretext pentru ruperea unei majorități la care nu există o alternativă aritmetică realistă în acest moment.
Socoteala se poate dovedi însă greșită. Declarațiile contradictorii ale PNL și PSD pe de-o parte derutează un electorat și așa stresat și nesigur, pe de altă parte transmit un mesaj de instabilitate politică, care accentuează nesiguranța.
Zăpăceala „vă dăm, nu vă dăm, uite-o că nu-i" poate deveni un bumerang electoral pentru ambele partide. Și cei care se vor enerva se vor duce la AUR sau la alianța de coșmelii populist naționaliste care s-au putea crea în jurul acestuia.
E, așadar, un joc simplist cu focul pe măsura nivelului actualei clase politice.
Ce ar trebui să facă totuși guvernul în aceste condiții de criză?
În privință salariilor, aș zice nimic. Piața forței de muncă, cu un deficit constant de ofertă, se reglează singură. Nu cred că există patron care să poată da mai mult și totuși să prefere să piardă angajați buni decât să o facă.
Iar dacă nu poate da și îl obligi, numai bine îl pui în situația să dea oameni afară. Când mii de firme au dat sau sunt în pericol să falimenteze sub povara facturilor la energie, exact o creștere obligatorie de salarii lipsește.
În orice caz, măsurile nu pot fi luate din pix, ci în funcție de niște indicatori, în frunte cu productivitatea muncii care, potrivit INS, a scăzut în România.
Evident că persoanele vulnerabile, pensionari, beneficiari reali de asistență socială, nu pot fi abandonate în condiții de criză. Trebuie ajutate, dar în mod sustenabil și real. Dacă le dai majorări care să alimenteze inflația, ea va înghiți rapid iluzoria creștere și chiar mai mult decât atât.
Ajutorul devine sustenabil dacă statul, în loc să își majoreze cheltuielile, și le-ar reduce masiv. În primul rând pe cele cu aparatul său de lucru mega dimensionat. Acest guvern are cu siguranță cel mai mare număr, în jur de 120, de secretari și subsecretari de stat, din 1989. Are ministere complet inutile, precum cel al Familiei, care consumă bani pe tot felul de programe strict electorale.
Angajările în autoritățile centrale au explodat în lunile dinaintea teoreticei înghețări, urmată desigur de excepții pentru zonele unde nu se angajase, deși era cu adevărat nevoie.
Este un delir bugetar care costă milioane de euro pe an, dacă însumăm salarii, aparate de lucru, dotări și protocol pentru fiecare demnitar, director, șef etc.
Plus tot ce a fost adăugat prin instituțiile de stat, deconcentrate pentru toate formele de clientelă și nepotisme.
Dacă toate amantele, rudele și pilele ar fi date afară, economiile, deci câștigurile, ar fi multiple: și salarii, și aparat de lucru, și dotări, și prostiile pe care le fac din incompetență.
Ar trebui tăiate toate golăniile din bani publici, de la contracte cu dedicație, la decontări de lux sau risipă din prostie și incompetența celor angajați pe pile, cum spuneam, din care presa reușește să dezvăluie doar o mică parte.
Dacă Guvernul le-ar tăia pe toate acestea și s-ar rezuma la funcționalitate, banii salvați ar putea asigura o creștere sustenabilă și neinflaționistă pentru cei în reală nevoie.
Este exact ceea ce partidele bugetofage, clientelare și baronizate de la putere nu vor și nici nu pot face.
Deci tot ce le rămâne este jocul cu iluzii și petarde care să mai amețească măcar o vreme o parte din electorat care mai vrea și mai poate să spere.