Li s-a spus să-și ia cu ele haine bune, pentru că urmau să muncească pentru țara lor, Slovacia. Când au urcat în tren însă, au intrat pe drumul spre tortură, umilire și moarte: cele 999 de fete au constituit primul transport către lagărul de concentrare de la Auschwitz.
Una dintre femeile care au supraviețuit povestește cum Himmler a venit în inspecție la Auschwitz, în 17 iulie 1942, și a participat la o selecție a prizonierilor, iar aceste femei au trebuit să stea, sub soare puternic, în fața lui Himmler, complet dezbrăcate. Un amănunt dispărut din arhivele SS și care arată cât de importantă este mărturia directă.
ADN-ul este afectat de traumă, că trauma trece genetic de la o generație la alta, deci vorbim despre generații întregi.
Antisemitismul, rasismul pot trece de la părinți la copii și e unul dintre lucrurile care m-au interesat în Holocaust.
Heather Dune Macadam a debutat cu Rena’s Promise: A Story of Sisters in Auschwitz (1995), un volum de memorii scris în colaborare cu Rena Kornreich Gelissen, una dintre primele femei care au ajuns în lagărul de concentrare Auschwitz. Macadam face parte, de asemenea, din consiliul consultativ al Cities of Peace Auschwitz și este producătorul și regizorul filmului documentar 999: The Extraordinary Young Women of the First Official Jewish Transport to Auschwitz (2022).
Cartea care a prilejuit acest interviu pentru spotmedia.ro, Cele 999 de la Auschwitz. Povestea primelor femei trimise în lagărul morții, este tradusă în limba română la Editura Humanitas.
Oamenii pot găsi orice fel de justificări, doar pentru ca să se simtă ei mai bine. Nu înseamnă că au un compas moral sau o etică personală. Vedem și acum în Ucraina cum Putin justifică cu lejeritate orice violență pe care o comit rușii. Aruncă un mall plin de oameni în aer și nu pare a-i păsa câtuși de puțin. Eu nu înțeleg cum pot fi unii părinți și totuși să facă astfel de lucruri.
Când îmi pun astfel de întrebări, cred că răspunsul vine din neuroștiințe. Am citit într-o astfel de carte despre cum creierul omului are capacitatea de a se convinge de absolut orice.
Heather Dune Macadam, s-a scris mult despre atrocitățile Holocaustului și totuși, iată, mai sunt multe lucruri de povestit, multe povești nespuse. Aș vrea să mă opresc puțin aici. Ați găsit greu supraviețuitoare care să vorbească, să povestească. De ce? E vorba despre a retrăi trauma, despre un sentiment de rușine, pentru că Holocaustul a fost dezumanizant, despre vinovăția supraviețuitorului, de ce ele au murit și eu nu?
În primul rând, supraviețuirea e ceva individual și atunci vinovăția poate fi unul dintre aspecte. Rena Kornreich Gelissen, despre care am scris în prima mea carte, Rina’s Promisse, mi-a spus: „De ce să mă simt vinovată? Nu am făcut nimic altceva decât să supraviețuiesc, naziștii, poporul german ei trebuie să se simtă vinovați, nu eu”. Și nu a avut de gând să se simtă vinovată, a fost puternică.
Cred că trebuie să ne amintim - și vorbesc despre femei în mod special - că aceste femei nu aveau Instagram, nu postau pe Twitter: „am o durere de cap”, ci ele sufereau în tăcere. Și asta s-a întâmplat cu o generație întreagă. Și pentru că veneau dintr-o lume patriarhală, le dădeau voie bărbaților să vorbească pentru ele, iar ele păstrau tăcerea. Și am văzut asta de multe ori.
Am intervievat una dintre supraviețuitoarele din primul transport către Auschwitz și soțul ei a intrat și a spus: „Și eu am fost la Auschwitz, nu vrei să mă intervievezi pe mine?”. Tradițional, o femeie ar fi făcut doi pași înapoi și l-ar fi lăsat pe el să vorbească. Asta era generație.
Un alt motiv e că lucrurile au fost oribile și multe femei nu au vrut să-și traumatizeze familiile. Unul dintre motivele pentru care au vorbit cu mine e pentru că eu nu le sunt rudă și atunci puteau să-mi spună lucruri pe care nu puteau să le spună fiicelor, familiilor lor, pentru că nu voiau să le facă să sufere.
Depinde însă de fiecare.
De pildă, când am intervievat o supraviețuitoare care trăia în Israel, nu eram sigură că știe că nu mă interesează ororile de la Auschwitz, ci mai mult relațiile umane dintre ele, aspectele legate de experiențele personale. Știam ororile, mă interesa cum femeile, cum aceste adolescente se ajutau una pe cealalaltă să supraviețuiască, și trecerea de la inocența lor când au urcat în transport și oroarea la care au ajuns. Tranziția asta este foarte interesantă pentru mine. M-am asigurat mereu că familiile, copiii supraviețuitoarelor știu că dacă mama se simte inconfortabil la anumite întrebări, mă opresc. Nu voiam retraumatizarea acestor femei, ci mărturia istorică.
Știam ce s-a întâmplat la Auschwitz, dar nu știam ce au trăit personal aceste fete. Are David Grossman o povestire în care părinții, supraviețuitori ai Holocaustului, nu i-au spus spus nimic copilului. Aceasta era însă martorul nopților lor, în care tatăl tipa și urla și fugea de ceea ce numea bestia nazistă. Nu-i povestiseră, pentru că trauma era mare și pentru ca nu voiau să pară învinși. E mai bine să știm dimensiunile răului sau e mai bine sa fim protejati?
Cred că trebuie să ne amintim că vorbim despre o generație pentru care Freud era încă un nou-venit, nu exista încă terapie pentru asta, nu știau nimic despre terapia pentru traumă.
Acum câțiva ani, Rena a fost intervievată de studenți la psihologie și ei au întrebat-o cum a reușit să supraviețuiască. M-a sunat după și mi-a spus: M-am simțit așa prost, pentru că ei erau inteligenți și mă întrebau cum am făcut, iar eu le-am spus „aveam copii”. Nu aveau terapie, nu se vorbea despre faptul cî tot ce au putut face unii bărbați pentru soțiile lor a fost să meargă în Germania, ca o terapie de șoc, dar nimeni nu știa prea multe.
Am aflat că una dintre supraviețuitoarele din primul transport s-a sinucis, la 60 de ani. După ce Rena a murit, am aflat că era sub tratament psihiatric, pentru tentative de suicid. Astea sunt lucruri grele și atunci nu aveam tratamente, medicamente, îți dădeau valium pentru orice. Cred că e un dialog greu.
Sunt americancă și trăiesc într-o țară pentru care sclavia face parte din istoria recentă. Pot să mă uit la supraviețuitorii Holocaustului care au muncit ca slavi, au fost uciși în genocid și mă gândesc cum au supraviețuit acești oameni traumei. Am făcut paralelă asta, despre cum era să fii sclav în America și să treci această traumă din generație în generație. Se spune că ADN-ul este afectat de traumă, că trauma trece genetic de la o generație la alta, deci vorbim despre generații întregi. Antisemitismul, rasismul pot trece de la părinți la copii și e unul dintre lucrurile care m-au interesat în Holocaust.
Cum ați ajuns la povestea celor 999?
Prima carte pe care am scris-o este despre Rena, una din fetele care au fost în acel prim lot. Am decis la un moment dat să merg într-un fel de pelerinaj în memoria sa, era la aniversarea a 70 de ani de la primul lot care a mers la Auschwitz, eu trăiam în Londra pe vremea aceea, iar prietenul meu de atunci, care mi-a devenit soț între timp, mi-a spus: uite, costă doar 45 de dolari să zbori direct la Cracovia. Am mers mai întâi la Viena, apoi am ajuns la Poprad, la poalele munților Tatra din estul Slovaciei. Când am ajuns, era deja acolo o delegație guvernamentală care organiza o serie de evenimente comemorative.
Era un lucru foarte important pentru cei de acolo, și mă gândeam că în timpul acesta oamenii din America, sau de oriunde altundeva din lume, habar nu aveau că a existat acea tragedie. Îmi aminteam cum, până și eu, atunci când Rena mi-a povestit despre acel prim transport, a trebuit să recurg la “Biblia mea”, The Auschwitz Chronicle, pentru a vedea că într-adevăr este menționată acolo data când au ajuns în lagăr. La acea ceremonie era prezentă, pe lângă președinte și prim-ministru, și o supraviețuitoare, Edith Grosman, cu care eu făcusem cunoștință, mai demult, prin intermediul Muzeului Culturii Evreiești din Bratislava. Chiar dacă nu-mi fusese tradusă cartea în slovacă sau poloneză, aveam deja o rețea de cunoștințe printre istoricii de acolo, asta deoarece știam de mult timp că multe întâmplări nu ajunseseră, pur și simplu, să fie cunoscute în Vest, din cauza Cortinei de Fier. Nemaivorbind de cât de greu era pentru un occidental să ajungă la Auschwitz în anii 70-80.
Edith locuia pe atunci în Toronto, făcusem deja interviuri cu ea, era de o inteligență foarte ascuțită, la cei 90 de ani ai ei. Ce este interesant, în povestea ei, este că și ea venea din localitatea Humenné din Slovacia, unde era și Rena. Diferența este că Rena era refugiată din Polonia, practic se ascundea acolo, în vreme ce Edith crescuse în comunitatea de acolo și-i cunoscuse pe toți. Așa că din cele peste 200 de fete, din orașul său, care au fost în acel lot, ea cunoștea cel puțin jumătate, fusese colegă de școală cu ele. Mi-am dat seama că acolo a fost vorba de persoane foarte apropiate unele de celelalte, prietene și rude, care au fost duse împreună în lagăr. Era o altfel de poveste decât cea din cartea Promisiunea Renei, acolo mă concentrasem la istoria celor două surori care s-au luptat să supraviețuiască.
Din toate cercetările pe care le-ați făcut, ce anume v-a șocat cel mai mult?
Oamenii de regulă se așteaptă ca să le spun mai știu eu ce poveste înfiorătoare, dar nu e așa. Cu Rena am lucrat la cartea scrisă împreună pentru un an sau doi, dar noi am fost foarte apropiate, ne cunoșteam de ani de zile, am stat la patul ei de moarte. Cu Edith, când am început să lucrez la a doua carte, la 999, mai întâi am trecut prin mărturiile video ale supraviețuitorilor Holocaustului (Shoah’s Testimonies). Era frustrant că nu fuseseră întrebați exact ce voiam eu să știu, pentru că deja aflasem despre povestea primului transport. Dar o aveam pe Edith, așa că dacă lipsea ceva, o întrebam pe ea. Una dintre femei povestește cum Himmler a venit în inspecție la Auschwitz, în 17 iulie 1942, și a participat la o selecție a prizonierilor, iar aceste femei au trebuit să stea, sub soare puternic, în fața lui Himmler, complet dezbrăcate.
Rena nu-mi spusese niciodată cu fuseseră dezbrăcate. Am întrebat-o imediat pe Edith, care a recunoscut că la fiecare selecție, și erau săptămânale, erau silite să stea goale, ore în șir.
Așadar acesta este un lucru care mi-a rămas în minte, care m-a șocat când l-am aflat, că le era atât de rușine să povestească despre acele momente.
Mi s-a părut foarte important să găsesc și mărturiile unor martori la acele evenimente, nu doar al supraviețuitorilor, deoarece aduc informații care completează locurile rămase goale. Și am găsit mărturia Ruth Webber, care spune că a văzut, Șabat Hannuka, în decembrie 1942, sute de femei stând o zi întreagă afară, în zăpadă, în pielea goală.
Nicăieri în arhivele SS sau în vreo carte de istorie nu se poate găsi nimic despre cum se făceau acele selecții. Eu am găsit șase supraviețuitoare care mi-au spus asta. Dacă au existat documente, au fost probabil distruse.
Întâmplarea aceasta mi-a dovedit, o dată în plus, cât de important este să ai acces la mărturii directe. Poate că nu vor fi reținute cu exactitate toate datele, poate unele fragmente nu le mai sunt clare, dar când 6 femei spun că într-o zi au fost ucise 10.000 de femei, cum să nu crezi? Este vorba de persoane care poate nici nu s-au cunoscut, Ruth Webber clar nu le cunoștea deloc. Și atunci poți fi sigur că așa s-a întâmplat.
Există acest episod al ofițerului SS îndrăgostit de una dintre evreicele din lagăr care, ca un serviciu, îi salvează sora, lăsându-i însă pe cei doi copii ai surorii să fie uciși. E o poveste cumplită. O primă întrebare este cum pot coexista cele două, binele și răul în același om? Ce trebuie să se întâmple pentru ca un om obișnuit să devină așa un criminal?
Nu știu cum să răspund, este o întrebare așa de vastă. Despre povestea Helenei si a ofițerului SS mai pot spune că acesta a fost adus în fața justiției într-un tribunal din Viena, unde au fost mulți martori împotriva acestuia. Helena a depus mărturie în favoarea acestuia, povestind cum a salvat viața surorii sale. Linda Reich, altă supraviețuitoare, a zburat din San Francisco pentru a depune mărturie cum acel ofițer i-a lăsat pe copii să fie omorâți.
Nu cred că putem înțelege totul, dar oamenii au această dualitate prin care îți pot justifica ceea ce fac.
Eichmann spunea ca el nu a fost vinovat, pentru că nu a omorât pe nimeni cu mâna lui.
Și Trump are același stil. Oamenii pot găsi orice fel de justificări, doar pentru ca să se simtă ei mai bine. Nu înseamnă că au un compas moral sau o etică personală. Vedem și acum în Ucraina cum Putin justifică cu lejeritate orice violență pe care o comit rușii. Aruncă un mall plin de oameni în aer și nu pare a-i păsa câtuși de puțin.
Eu nu înțeleg cum pot fi unii părinți și totuși să facă astfel de lucruri.
Când îmi pun astfel de întrebări, cred că răspunsul vine din neuroștiințe. Am citit într-o astfel de carte despre cum creierul omului are capacitatea de a ne convinge de absolut orice. Mai întâi încercăm să găsim o explicație, oricât de absurdă, apoi găsim si justificarea pentru ca acel lucru să existe. Este un mecanism care ne ajută să supraviețuim, dar ne face și să credem atât de ușor în minciuni evidente. În America îi avem pe cei care cred în așa numita teorie a Marii Minciuni (The Big Lie), cei care cred ca naziștii au fost niște oameni OK, oameni cu probleme mari de morală și etică. Există apoi mulți naționaliști, iar dacă tu chiar crezi că naționalitatea ta sau rasa ta sunt mai bune decât ale altora, poți ajunge să treci cu vederea multe lucruri. Naziștii au fost exact așa.
Mie mi se pare interesant cum oamenii obișnuiți au capacitatea de a deveni, peste noapte, monștri. Așa cum am mai văzut și în alte cazuri, cum a fost în războaiele din fost Iugoslavie. Sau acum în Ucraina, unde poate îl vedem pe Putin ca pe răul suprem, dar ne întrebăm și cum pot face soldații ruși atrocitățile pe care le fac.
Acum fac documentarea pentru altă carte. Există o secțiune acolo cu cărțile de identitate. Nu sunt doar acele fete din transporturile de la Auschwitz, dar chiar și pozele cu băieții îmi sfâșie inima. Sunt cu toții atât de inocenți și tineri, și mă gândesc ce sfârșit tragic au avut. Mai mult, mă uit câteodată la imaginile filmate cu tinerii hitleriști care alergau entuziaști strigând sloganuri și mă gândesc că soarta acelui băiat a fost fie să moară, fie să devină la rândul lui un ucigaș.
Nu știu, probabil că e ceva profund în neregulă cu rasa umană.
Construiți povestea acestor fete pe două paliere: avem viața lor în comunități, care începe să fie lovită, și avem viața lor răsturnată, în lagărul de concentrare. Ați fost în Slovacia, pe urmele lor. Mai sunt ele ținute minte în acele comunități?
Nu. Mai sunt foarte puțini evrei rămași în Slovacia, știu câteva familii rămase în orașele mai mici. Încă există antisemitism, îmi spunea un compozitor că antisemitismul din afara Bratislavei, din comunități, este teribil. Bratislava mai are o comunitate evreiască, dar cei mai mulți au plecat. Știu pe cineva care s-a întors din Israel și l-am întrebat de ce, mi-a spus în glumă că s-a săturat să fie bombardat și berea e mai bună.
Prin contrast, la Cracovia, acum câțiva ani, toate sinagogile erau muzee. Acum, când am fost, deja erau deschise sinagogi, erau rabini, evrei ortodocși, e și un centru comunitar evreiesc acolo, care primește refugiați ucraineni, am fost acum în martie, cu donații pentru refugiați. Există o mare dorință de a reînvia comunitatea evreiască.
Spuneți în carte, de altfel, cât de rău au fost primite supraviețuitoarele, care aveau acum 40 de kilograme: „Ați plecat puțini și v-ați întors mai mulți!”, i-a spus un slovac dintr-un sat unei fete.
ȘI de câte ori am auzit astfel de istorii! Edith îmi povestea cum a fost întrebată: „Unde îți sunt coarnele?” Cât de prost trebuie să fii să întrebi asta.
E ultima întrebare. De ce avem încă izbucniri de antisemitism acum, când știm toate astea? Și cum predăm Holocaustul în școli?
Pentru că încă avem fascism. Și e în creștere.
Cred că răspunsul stă în educație și din păcate în America e aproape non-existentă. Avem Holocaustul predat în școală, dar în America nu învățam despre propriul genocid. Dacă spui unui american că am avut o societate apartheid până la mișcarea drepturilor civile, se supără.
Când eu eram la școală, aveam cursuri de etică, nu mai sunt acum în programă. Cum să ai o societate etică dacă nu știm, nu învățăm ce înseamnă un comportament etic? Pentru mulți ani, religia ne învăța ce înseamnă comportament etic, dar acum mulți nu mai sunt religioși.
De asta mă interesează cum au reușit aceste femei să supraviețuiască, să-și prezerve umanitatea. Un supraviețuitor al Holocaustului a fost întrebat ce a fost mai greu și el a spus: să supraviețuiesc supraviețuirii.
Cred că relele cele mai mari din lume sunt fascismul, naționalismul și rasismul, le putem pune împreună sub numele de fanatism, indiferent dacă e vorba despre religie sau națiune. Dacă tu crezi că ai dreptate și eu greșesc, e o problemă.
Dacă ne uităm în istorie la naziști, unul dintre lucrurile pe care le observăm e cum au folosit presa și imaginile pentru a caricaturiza evreii și azi avem aceleași lucruri, fake news-urile, același mecanism, dar care ajunge la mai mulți, avem Instagram, Twitter.