Există zone din România unde avem de-a face cu un fenomen extins de crimă organizată, însă instituțiile statului nu lucrează coordonat. Criminalitatea organizată este criminalitate predictibilă și poate fi monitorizată. Dacă ne folosim resursele și o monitorizăm, dacă identificăm slăbiciunile din cadrul autorităților statului, vom avea alte rezultate, afirmă procurorul DIICOT Daniel Horodniceanu, candidat pentru un loc în viitorul CSM la alegerile din iunie.
Într-un interviu acordat spotmedia.ro, procurorul Horodniceanu arată care sunt problemele din justiție, ce nu merge, mai ales pentru combaterea clanurilor și a crimei organizate, precum si modul in care trebuie sa funcționeze colaborarea procurori-SRI: „Ar trebui cu toții să învățăm diferența dintre informație și produs de intelligence și modul în care le putem exploata”.
Procurorul Horodniceanu a vorbit despre modul în care sunt întreținute conflictele în sistem, dar și despre răspunderea și pensiile magistraților:
"România are în acest moment peste 10.000 de acte normative, din care circa 7.000 de legi. Cărui judecător i-am putea pretinde să cunoască aceste legi în totalitate? Un procuror, pentru a putea lua o măsură preventivă, trebuie să întocmească 8 acte separate, dintre care 4 ordonanțe. În Belgia, de exemplu, se fac două asemenea acte".
Proiectul dvs pentru CSM se încheie cu fraza: „La sfârșitul zilei, fiecare dintre noi este răspunzător pentru toate lucrurile bune pe care nu le-a făcut, deși îi erau la îndemână”. Pentru ce răspunde CSM din acest punct de vedere?
În primul rând, pentru lipsa de unitate și de consistență. Constituția României, deși scrisă în anii 1990-1991, a fost suficient de abilă să creeze o contrapondere celorlalte două autorități ale statului prin crearea unui organism independent în justiție, care să apere, printre altele, independența justiției.
Este adevărat că justiția se realizează prin ÎCCJ și celelalte instanțe judecătorești, dar în cazul justiției penale, acestea ajung să judece cauzele doar dacă acestora le sunt deferite cauze de către Parchet.
A fost foarte importantă, pentru societatea românească, în ultimii 30 de ani, menținerea statutului de magistrat al procurorului.
În oglindă, ce nu ar trebui să rateze viitorul CSM?
Exact unitatea dintre cele două secții, de natură a duce la îndeplinire rolul încredințat de lege – cel de garant, de răspunzător pentru menținerea independenței justiției.
Noul CSM nu ar trebui să rateze momentul transparentizării deciziei, atât la plen, cât și în secții. Nu ar trebui să rateze majorități în cazul avizelor date pe legi vitale în dezvoltarea sistemului judiciar.
Nu ar trebui să mai accepte subfinanțarea sistemului judiciar, incluzând aici salarizarea neunitară și drepturile magistraților.
Nu ar trebui să rateze analiza și reforma celor două instituții importante aflate în coordonare, INM și IJ, și nu ar trebui să rateze reforma resurselor umane.
Cetățeanul pare să aibă tot mai puțină încredere în justiție. De ce acest deficit, mai ales după susținerea din 2017-2019?
Nu știu dacă premisa e corectă și se sprijină pe sondaje cu acest obiect, dar probabil că vă bazați pe astfel de informații. Sunt mai multe aspecte de analizat.
În primul rând, cred că o cauză o reprezintă tocmai modificările legislative din anii 2017-2019. Astăzi, după 3 ani și nenumărate discuții referitoare la posibile modificări legislative reparatorii, iată că suntem în aceeași formulă legislativă.
S-a urmărit – și realizat – mai întâi separarea judecătorilor și procurorilor și apoi timorarea acestora. Magistrații nu sunt fricoși, dimpotrivă, dar ei sunt oameni și înțeleg foarte bine rostul unor astfel de modificări legislative.
Coincidență sau nu, realitatea a fost că magistrații care au criticat acele modificări au fost primii cercetați de noua structură de parchet creată pentru a cerceta exclusiv magistrați și de IJ.
În al doilea rând, discreditarea cotidiană a justiției, prin prezentarea unor cazuri izolate ca având caracter de generalitate, duce la disoluția autorității de care trebuie să se bucure justiția.
În condițiile în care mai mult de jumătate din populație își procură principalele informații prin intermediul televiziunilor, descalificarea periodică a sistemului judiciar prin intermediul acestora nu poate crea o altfel de percepție.
Credeți că unele cazuri precum Țăndărei, Caracal sau Arad nu explică legitim încrederea scăzută indiferent de propaganda antijustiție?
Cele 3 exemple pe care le propuneți nu au neapărat un numitor comun. În cazul Țăndărei s-au dat sute de termene și cauza s-a prescris. S-a întâmplat astfel și pentru că legea tolerează astfel de întârzieri și pentru că judecătorul sau procurorul nu a fost suficient de vigilent.
Cazurile Caracal sau Arad sunt încă în desfășurare și nu pot emite opinii legate de fondul lor. Maniera de comunicare, însă, a fost deficitară pe alocuri.
Eu nu neg că au existat și cazuri în care anchetele au înaintat greu sau cauzele s-au prescris la instanțe, că soluția de la fond nu a fost aceeași cu soluția definitivă. Astfel de lucruri se întâmplă și sunt analizate fiecare în parte.
Trebuie să înțelegem, însă, că partea care a pierdut într-o cauză va prezenta speța din punctul său de vedere. Nu cred că ați văzut magistrați ieșind public și explicând de ce a soluționat o speță într-un anume fel și probabil nici nu e normal să fie așa. Dar există multe cazuri când apărători ai părților ies public în timpul sau după proces, explicând, unilateral și subiectiv, speța.
Că astfel de lucruri se întâmplă e cert, dar ce constatați și dvs și eu sunt efecte. Cauzele trebuie studiate și ce e greșit în lege, în procedură, în atitudine sau comunicare trebuie remediat.
Sunteți procuror DIICOT, ați fost și șef al DIICOT. Cum se face că România colcăie de crimă organizată, clanuri, rețele de trafic de toate felurile? Ce lipsește, cine nu–și face treaba și ce ar trebui făcut?
Îmi puneți o întrebare cu mai multe fațete. Aș începe din nou de la premisa prezentată de dvs. că România colcăie de crimă organizată, pentru că nu e chiar așa.
Există zone din România unde avem de a face cu un fenomen extins de crimă organizată. Am spus-o de fiecare dată când am avut ocazia, repet acum, faptul că există o structură de parchet specializată în combaterea criminalității organizate nu e suficient.
Faptul că există corespondent DIICOT în IGP (DCCO), faptul că avem o Direcție de Operațiuni Speciale nu sunt suficiente.
Contează că aceste instituții ale statului nu lucrează, încă, coordonat. La nivel național nu se înțelege că e necesară o analiză națională de identificare și evaluare a riscurilor și amenințărilor induse de criminalitatea organizată.
Prin astfel de analize vom reuși să identificăm zonele negre în care, așa cum spuneți dvs, colcăie criminalitatea organizată.
Prin astfel de analize vom putea determina ce instrumente ne trebuie pentru combaterea acesteia și, mai ales, ce resurse trebuie alocate si de care anume (umane, logistice, financiare).
În alte țări se lucrează astfel de zeci de ani, iar rezultatele nu doar confirmă efortul statului, ci și diminuează cheltuielile, pentru că nu acționează reactiv, ci proactiv.
Criminalitatea organizată este criminalitate predictibilă și poate fi monitorizată. Dacă ne folosim resursele și o monitorizăm, dacă identificăm slăbiciunile din cadrul autorităților statului, vom avea alte rezultate.
DIICOT este un parchet de interes pentru SRI având în vedere competența specifică a acestui parchet – infracționalitatea care vizează siguranță națională. Cum ar trebui să decurgă colaborarea dintre procurori și SRI, în mod nomal și legal, și cum se întâmplă în practică?
Aș pune problema invers, că SRI este un serviciu de informații de interes pentru DIICOT, nu doar din perspectiva infracțiunilor care afectează securitatea națională, ci și a finanțării și combaterii terorismului.
În ceea ce privește colaborarea celor două organe, unul culege, prelucrează și distribuie informații, iar celălalt este un organ judiciar, care caută să transforme, împreună cu poliția dedicată, informațiile primite în mijloace de probă de natură a duce la tragerea la răspundere penală a potențialilor infractori.
Lucrurile nu sunt foarte clare nici pentru unii procurori și cu atât mai puțin pentru instanțe, în ceea ce privește modul de folosire a informațiilor furnizate în cadrul procesual penal.
Legea, care ar trebui să fie limpede în ceea ce privește modurile de sesizare și modul de transformare a informației în mijloc de probă, este extrem de lapidară în acest sens.
Ar trebui cu toții să învățăm diferența dintre informație și produs de intelligence și modul în care le putem exploata.
După denunțarea protocoalelor Serviciului cu diferitele autorități, acesta a anunțat public ”retragerea în matca constituțională”.
Aceasta s-a tradus în limitarea informațiilor la cele unde legea le conferă competență – securitate națională și combaterea terorismului. Față de anul 2015, de pildă, cantitatea de informații e cert mai redusă.
Suntem în aer cu supravegherea tehnică după ce CCR a trântit și OUG „Prună”, emisă după ce în 2016 CCR a interzis SRI să o mai asigure în dosarele penale?
N-aș spune că suntem în aer, deoarece în prezent supravegherea tehnică o face poliția judiciară, iar CCR a declarat neconstituționale, așa cum procedează de o perioadă, doar părți din câteva dintre articolele din OUG-ul pe care l-ați menționat.
Ca opinie personală, OUG la care ne referim a fost, la momentul adoptării, de bun augur pentru urmărirea penală și cred că și pentru judecată.
CCR pune, însă, sub semnul întrebării atât existența Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor (CNIC), invocând principiul legalității, cât și controlul exercitat de președintele ÎCCJ asupra mandatelor puse în executare de CNIC.
Există voci care afirmă că CCR nu se poate pronunța pe decizii ale CSAT, așa cum e în cazul de față. Cert este că decizia e general obligatorie și că sunt doar câteva zile până la expirarea celor 45 în care Parlamentul poate acoperi lipsurile pe care le-a indicat CCR.
Cum considerați dvs că ar trebui reglementat acest cartof fierbinte?
Fără să am vreo abilitare în acest sens, aș separa mandatele de securitate națională (MSN) de mandatele de supraveghere tehnică (MST), iar pe acestea din urmă le-aș plasa în coordonarea unei instituții independente funcțional, precum ÎCCJ sau PÎCCJ.
A fost compensat suportul tehnic al SRI?
În mare măsură, da. Evident că a durat până când structura corespondentă din cadrul IGPR a căpătat experiență, a primit logistică, și-a format noi structuri. A fost o perioadă grea cea de după decizia CCR.
Până în anul 2016, statul român dotase o instituție cu resursă umană foarte bine pregătită, cu logistică bună, cu sedii etc, care oferea suport tehnic inclusiv în dosarele penale, iar în anul 2016 o altă instituție a statului român a hotărât definitiv și obligatoriu că de a doua zi se va lucra cu alte instituții.
Să o iei de la început nu e simplu, dar, cu eforturi, lucrurile s-au așezat.
În prima parte a proiectului dv faceți radiografia sistemului judiciar și vorbiți inclusiv despre „întreținerea unui climat de conflict între unele parchete și instanțe (de cele mai multe ori artificial)" care "a creat o presiune suplimentară între magistrați”. Există un asemenea conflict?
Din păcate, de multe ori, vocile răzlețe sunt și cele mai puternice. Au existat, în perioada de început a actualului CSM, voci care au susținut separarea carierelor judecătorilor și procurorilor.
Trebuie să precizăm că judecătorii și procurorii sunt absolvenți ai acelorași școli de drept, urmează cursurile aceluiași INM, au aceeași pregătire.
În INM, procurorii nu fac cursuri interzise judecătorilor și nici invers. Personal, nu cred că un procuror care de 10 ani susține la ÎCCJ dosare ale PÎCCJ și care e familiarizat cu practica Curții, cu atmosfera, cu hotărârile pe care el însuși le analizează nu ar face față rigorilor unei instanțe, ca judecător.
Modificările legislative din anii 2017-2018 au negat de plano acest fapt, fără o minimă analiză.
De asemenea, când s-a modificat legea salarizării, contrar practicii de 30 de ani de după anul 1990, s-a preferat o separare a indemnizațiilor, cu un mic plus pentru judecător. Acesta, ca sumă, este insignifiantă, doar semnalul s-a dorit a fi observat.
Majoritatea magistraților sunt, însă, conștienți de faptul că, indiferent de locul unde lucrează, judecătorii și procurorii sunt animați de aceleași principii și aceleași valori. Munca asiduă și integritatea generează încredere și respect reciproc.
Personal, ca procuror de instanță timp de mai bine de 2 ani, aveam un dialog profesional excepțional cu judecătorii în ședințele cărora asiguram prezența Ministerului Public.
Conflictul despre care vorbiți este natură să distorsioneze actul de justiție?
În principiu, nu. Dacă au mai fost cazuri cu mici conflicte de orgolii în sala de judecată sau în afara ei, acestea au fost cu totul izolate.
Scrieți că „răspunderea materială a magistratului (...) a generat stări de temere în rândurile magistraților în dauna fermităţii cu care instrucţia penală trebuie să se desfăşoare, folosul final al acestor temeri fiind, în final, tot în favoarea inculpatului”. De ce spuneți asta cât timp credința generală e că, dimpotrivă, magistrații nu răspund pentru deciziile lor?
Dacă asta e credința generală, atunci e general greșită.
În acele ”centre de reflexie” de care vorbea ministrul Justiției de la acel moment (și cine să știe mai bine decât însuși ministrul?) s-a cimentat acea legislație anti-magistrați ce nu-și găsește corespondent în Europa.
Dacă studiem legislație europeană comparată de profil, nu vom mai găsi reglementări atât de nocive în ceea ce privește răspunderea materială a magistratului.
CJUE, într-una dintre deciziile generate de acele modificări, a arătat că tragerea la răspundere a magistraţilor este incompatibilă cu dreptul european.
Pe de altă parte, centrarea procesului penal exclusiv în jurul inculpatului nu înseamnă automat un proces echitabil; partea vătămată și partea civilă trebuie să beneficieze de măcar același tratament.
Și, totuși, dacă magistratul greșește cu rea voință sau gravă neglijență, dovedite, desigur, nu trebuie să răspundă?
Daca greșește cu gravă neglijență sau rea-credință, ar putea inclusiv comite și o infracțiune. Sigur că fiecare persoană care încalcă legea trebuie să răspundă pentru ceea ce comite.
Magistrații nu fac excepție. Problema este cine va stabili această răspundere și raportat la care abateri prevăzute de lege.
Identificați drept una dintre cauzele deficitului de magistraţi din sistem pensionarea. La vârste tinere și cu pensii foarte mari. Se impun ajustări din acest punct de vedere?
Unii colegi de-ai mei spun că deja e foarte târziu, prea târziu. Eu cred că suntem în ultimele ceasuri în care trebuie să acționăm, cumva.
Depopularea sistemului judiciar e un fapt, nu suntem orbi să nu observăm. Dacă se impun ajustări, acestea trebuie realizate doar în urma dialogului cu magistrații și de acord cu aceștia.
Orice prelungire a perioadei de 25 de ani necesită o compensație, iar acel 1% per an suplimentar oferit de lege nu mai pare ofertant. Acum, să fim serioși, cum ne-a luat prin surprindere valul de pensionări? Orice analiză minimă ar fi prevăzut asta.
Modificările legislative, presiunile publice generate de persoane cu foarte mulți bani cercetate penal, lipsa protecției legii în astfel de cazuri, extinderea răspunderii magistratului, iată motive pentru a părăsi sistemul la împlinirea vechimii legale.
Asta indiferent dacă ai mai avea puterea sau bucuria de a lucra.
Iar prin modificări legislative nu mă refer doar la legislația specifică justiției, ci și la legislația penală și civilă, tot mai stufoasă. Să nu uităm că România are în acest moment peste 10.000 de acte normative, din care circa 7.000 de legi. Cărui judecător i-am putea pretinde să cunoască aceste legi în totalitate?
Un procuror, pentru a putea lua o măsură preventivă, trebuie să întocmească 8 acte separate, dintre care 4 ordonanțe. În Belgia, de exemplu, se fac 2 asemenea acte. Poate părea patetic, dar asta este realitatea din practică, iar eu vin de acolo.
S-ar impune ajustarea pensiilor mai mari ca ultimul salariu?
Ideea de pensie mai mare decât salariul este greșită ca și concept economic.
Dar a imputa magistraților acest aspect este la fel de greșit, pentru că nu au conceput ei legea salarizării. Noi ne-am întrebat deseori dacă e doar o scăpare a legii sau chiar s-a dorit acest lucru, pentru a crea o nouă motivație a magistraților de a se pensiona.
Candidați pentru locul PÎCCJ în CSM cu două colege. Există în sistem informații că de exemplu procurorul șef DNA a dat consemn de vot pentru una dintre contracandidate. Sunteți singur împotriva tuturor? Și nu mă refer exclusiv la această candidatură.
Astfel de informații circulă, din păcate, cu ușurință prin sistem. Eu cred, însă, că pentru cea mai mare parte dintre procurori contează doar ideile, performanțele anteriorare, reputația, iar asta se raportează la candidat, nu la cineva care susține un candidat.
E greu să spui unui procuror cu experiența și personalitatea celor din PÎCCJ cu cine să voteze, deoarece știe și singur.
Raportat la candidatură, nu mă simt singur, deoarece sunt susținut de colegi, atât din structura din care fac parte, cât și din DNA și PÎCCJ.
Proiectul meu de candidat a fost bine primit de colegi, iar în vizitele pe care urmează să le fac cred că voi convinge pe cât mai mulți de realitatea temelor abordate.