Cine spune că Marine Le Pen nu are șanse e clar că nu cunoaște evoluția vieții politice și sociale din Franța. Macron este văzut ca un reprezentant al elitei franceze, o atmosferă a resentimentului față de aceasta poate duce la victoria lui Marine Le Pen, spune profesorul de științe politice Alexandru Gussi, într-un interviu acordat Spotmedia.ro.
Vulnerabilitatea principală a lui Marine Le Pen nu este atât eticheta de extrema-dreaptă, care apare acum mai puțin credibilă, cât această realitate cel puțin imagologică a unei proximități cu liderul de la Kremlin, iar asta ar putea înclina decisiv balanța, adaugă acesta.
La prima vedere, rezultatul primul tur din Franța repetă scrutinul precedent. Ce e diferit?
Aveți dreptate: dacă privim de departe, pare că asistăm la o repetare a scenariului de acum 5 ani, Emmanuel Macron câștigă detașat primul tur, aproape 28 de procente, Marine Le Pen ajunge cu emoții pe locul doi, puțin peste 23 de procente.
În 2017, raportul era 24-21, tot în favoarea actualului președinte.
În spatele acestei similitudini se ascunde însă o situație politică, socială și instituțională sensibil diferită, care poate produce o surpriză de proporțiile victoriei lui Donald Trump sau a Brexit-ului.
Se poate spune asta plecând de la câțiva factori decisivi. Primul vine din dificultatea istorică de a fi reales, după 1965, niciun președinte care deținea și controlul Guvernului nu a fost reales.
Argumentul e agravat de condițiile unui spațiu public dominat de discursul specific rețelelor sociale, orice autoritate politică este devalorizată, e o țintă permanentă, în timp ce atitudinile utopist-populiste sunt avantajate.
În general, fenomenul radicalizării politice pune la grea încercare sistemele politice democratice, aproape toate fiind mai mult sau mai puțin în criză. Iar din sistemele politice fac parte și sub-sistemele mediatice tradiționale.
Acestea încearcă să compenseze realitatea structurală a avantajării radicalismului anti-sistem și cad din ce în ce mai des în capcana partizanatului, devenind astfel și mai puțin credibile.
Alt element esențial este poziționarea președintelui Macron: în 2017, venea el însuși din afara sistemului partizan, în turul doi a putut, totuși, prelua electoratul partidelor de guvernământ de stânga și de dreapta, LR și PS, care totalizau peste 26 la sută din voturi.
Acum nu mai are prospețimea celui care reprezenta o alternativă la clasa politică, iar totalul LR-PS s-a redus dramatic la 6 procente.
Cu alte cuvinte, cine era minim apropiat de demersul politic al lui Macron a votat util, a votat în favoarea lui încă din primul tur, ceea ce a redus semnificativ rezervorul său de voturi pentru 24 aprilie.
În plus, Le Pen are asigurat un transfer de voturi relativ sigur dinspre Eric Zemmour, ajuns pe locul patru, chiar dacă la mare distanță, cu 7 procente.
Rezultă o situație net diferită de cea din 2017. Atunci nu se punea problema câștigătorului, acum e un raport de forțe echilibrat, cu un ușor avantaj în sondaje pentru actualul președinte, dar într-o atmosferă generală favorabilă votului de protest, care o ajută evident pe Marine Le Pen.
Avem pe podium candidați care nu vin din zona partidelor tradiționale. Se mai pot reinventa acestea în Franța?
Suntem în plin proces de tranziție de la un sistem de partide la altul. Este clar că partidele care au dominat viața politică din anii 1970 nu mai sunt cele care structurează peisajul politic actual.
E numai un aparent paradox faptul ca aceste partide rămân, totuși, cele mai importante la nivel local, mai ales LR-ul. E însă o indicație că noile partide care vor domina scena politică vor fi construite nu numai pe, ci și din ruinele celor vechi.
În tranziția de la un sistem de partide la altul ia amploare traseismul politic, un fenomen mai degrabă excepțional în Franța celei de a cincea Republici. Liderii LREM și miniștrii lui Macron sunt proveniți aproape toți de la socialiști și mai ales de la fostul UMP, actualul LR.
În cazul unei victorii, Macron a anunțat o coaliție sau chiar o formațiune politică în jurul centrului, nu avem detalii, dar e semnificativ faptul că după această lungă descompunere a peisajului partizan va trebui să vină și o recompunere. Ea va depinde de rezultatul celui de al doilea tur, mai ales că în iunie vin alegerile pentru Adunarea Națională, principalul for parlamentar.
Oricum, se pune problema clivajelor dominante, cel stânga-dreapta devine mai puțin relevant, dar nu dispare.
După 10 aprilie, stânga e în cea mai mare dificultate, pentru că radicalismul lui Mélenchon, într-un fel performerul primului tur cu aproape 22 de procente, nu e propice construirii unui partid cu șanse reale în contextul sistemului majoritar, unirea durabilă a stângii în spatele lui pare acum imposibilă.
Situația centrului-dreapta e diferită, Macron a făcut o formă de preluare ostilă a acestei zone, deși este mult mai progresist decât electoratul respectiv.
Electoratul alături de principalii lideri conservatori nu au de ales, oricum nu vor să facă pasul spre Le Pen, chiar dacă aceasta a schimbat numele partidului său, a schimbat programul, stilul și se reclamă de la De Gaulle. A rămas național-populistă, dar s-a desprins de originile de extremă-dreaptă ale Frontului Național, ceea ce explică și scorul ei de azi.
Totuși, deocamdată nu pare integrabilă în sistemul de alianțe politice, ceea ce deschide perspectiva unei coabitări în eventualitatea victoriei sale pe 24 aprilie.
Emmanuel Macron a scăzut pe ultima sută de metri a campaniei. Care au fost temele care au contat pentru francezi? Ce rol au jucat războiul și poziționarea față de Vladimir Putin? Președintele francez a vrut cumva să se poziționeze ca lider al UE, e drept că Franța are președinția rotativă.
Actualul președinte practic nu a făcut campanie electorală propriu-zisă, a trecut din fotoliul de președinte direct în postura de candidat pentru al doilea tur.
Scorul său în perioada premergătoare campaniei era în jur de 24 la sută, creșterea la peste 30%, apoi revenire la aproape 28 s-a petrecut pe fondul invaziei Ucrainei.
Candidații de pe locurile doi, trei și patru, precum și alții aflați jos în ierarhie, și-au arătat în diverse momente aprecierea față de Vladimir Putin. Chiar dacă ulterior au condamnat toți invazia rusă, rămâne foarte semnificativă această proximitate.
Știm cu toții că propaganda rusă a finanțat discursurile mediatice anti-sistem din toate țările democratice, asta nu înseamnă că astfel de candidați nu ar fi avut succes în absența acestor intervenții, uimitoare este însă o evidentă complezență față de Putin și regimul său a acestor lideri, dar și a majorității electoratului, cei trei reprezentând împreună 52 la sută din votanții de pe 10 aprilie.
Din punctul de vedere al temelor abordate, a fost imposibil să se degaje adevărate dezbateri pe programe între 12 candidați, un element cred însă că e semnificativ: numai doi dintre ei au prezentat un program economic, care nu poate fi calificat drept etatist-populist, e vorba de Macron și Pécresse (LR), reprezentând deci doar o treime din electorat.
Marine Le Pen a avut o strategie de campanie a discursului soporific la nivel național și a proximității la nivel local, dar a fost cea care a pus cel mai mult accentul pe creșterea puterii de cumpărare a claselor populare. Adică zona socială care resimte cel mai puternic inflația și care e rezervorul ei de voturi cel mai important.
E mai puțin anti-europeană ca acum cinci ani, atunci când anunța ieșirea din zona euro, iar subiectul imigrației nu a mai fost central, dar între cele două tururi poate deveni decisiv.
Vulnerabilitatea sa principală nu este atât eticheta de extrema-dreaptă, care apare acum mai puțin credibilă și, mai ales, mai puțin mobilizatoare, cât această realitate cel puțin imagologică a unei proximități cu liderul de la Kremlin.
Imaginile sale împreună cu Putin pot avea un efect devastator în aceste zile în care natura genocidară a războiului condus de acesta a devenit evidentă.
Există un risc real ca Marine Le Pen să câștige? Pornește cu a doua șansă și francezii o cunosc bine. Are Franța temperatura unei schimbări radicale, a unei ghilotine, să spunem?
Cine spune că Marine Le Pen nu are șanse e clar că nu cunoaște evoluția vieții politice și sociale din Franța.
În 2002, Jean-Marie Le Pen, apoi în 2017 Marine Le Pen intrau în al doilea tur fără șanse de câștig, atunci mobilizarea societății împotriva liderilor Frontului Național a fost masivă: 82 la sută pentru Chirac, 66 la suta pentru Macron.
Imperativul votului util anti-Le Pen părea că se impune de la sine, deși diferența de 16 procente arată că această mobilizare scade.
În 2002, Chirac venea după o perioadă de coabitare de cinci ani, în 2017, Macron era anti-sistem. Abia în 2022 pare că mecanismul votului-sancțiune are potențialul de a produce o majoritate anti-Macron, deci indirect pro-Le Pen.
Nu este vorba despre bilanțul lui Macron, spre exemplu, pe tema gestionării covid-ului imaginea e pozitivă, în general credibilitatea sa este net mai mare ca cea a Marinei Le Pen. Totuși, aceasta pentru prima dată e văzută ca fiind capabilă să ocupe funcția de președinte.
Pe fond, demersul politic al unuia și al altuia este minoritar, așa cum a arătat-o primul tur. Problema este cine concentrează mai multă respingere, chiar mai multă ură. Macron este văzut ca un reprezentant al elitei franceze, o atmosferă a resentimentului față de aceasta poate duce la victoria Marine Le Pen.
Miercurea viitoare va avea loc o unică dezbatere între cei doi, faptul că se anunță decisivă ne spune și faptul că jocul e foarte strâns.
Ca și atitudinea lui Macron care de la non-campania de dinainte de primul tur a trecut la o campanie frenetică, e peste tot, riscă enorm discutând neîncetat cu francezii de pe străzile orașelor pe care le vizitează, parcă se antrenează pentru prima dezbatere politică după cinci ani.
În 2017, și-a depășit adversara la toate capitolele, eu nu credeam că aceasta își va putea reveni după o astfel de umilință. Faptul că Marine Le Pen a supraviețuit politic, că a știut să facă o campanie în surdină, faptul că nu a fost destabilizată de cel care concura pe culoarul ei, deși în sondaje la un moment dat Zemmour o depășise, toate acestea ne îndeamnă să o luăm foarte în serios.
Deci da, Franța e capabilă de schimbări radicale, în 1981, alternanță la putere se anunța cu adevărat revoluționară, socialiștii promiteau o schimbare de regim, comuniștii le erau aliați, totuși, au sacrificat un președinte, Valéry Giscard d’Estaing, tânăr, centrist și competent, cam ca Macron.
Și despre el se spunea că-i foarte arogant. Democrația are capriciile ei.